lara's

Noutăți îngrămădite

2012-03-06T10:54:00.002+02:00

Am rămas în urmă cu noutățile și avem de toate, unele mai mărunte, altele cu bătaie pe termen lung.
Cea mai de efect este că Lara a fost la evaluarea pentru înscrierea la școală și are recomandarea de a merge din toamnă la clasa pregătitoare. Mai rămâne să ne pregătim și noi, părinții, pentru perspectiva de a avea copil de școală... Ei i-a plăcut mult la evaluare, oricum se joacă aproape zilnic de-a școala și mereu are o vârstă imaginară mai mare decât cea reală. Din ce mi-a povestit, singura întrebare la care s-a încurcat - ca orice stângace veritabilă - a fost cea legată de direcții. Atunci când doamnele evaluatoare au rugat-o să-și atingă urechea dreaptă cu mâna stângă, a spus că ea nu știe care e stânga decât atunci când e în mașină și tati e la volan, respectiv în stânga, iar ea în scaunul ei, respectiv în spate, în partea dreaptă.
Mai veche, dar încă în derulare - iarna asta, după germana de la grădiniță, Lara a început a doua limbă străină, respectiv engleza. Și asta pare să-i placă foarte tare, mai ales că învață în ritmul muzicii, doar prin cântece.
Tot la capitolul pasiuni, a cerut din senin și insistent o chitară, pe care, după o vreme, a și primit-o. Așteptăm acum să vedem cât de mult își dorește să și învețe cu adevărat să cânte la ea.
De dată mai recentă, a început să meargă la piscină cu Bogdan. A fost și iarna trecută la niște cursuri pentru copii, dar la un moment dat n-a mai vrut singură în bazin.
Iar de pe la noi de-acasă, vă prezentăm și anul acesta un mini-atelier de mărțișoare, făcute pe criteriul „mai importantă e participarea decât rezultatul”. Eu cu Lara am decupat cartonașele colorate, ea a asortat și a lipit abțibildurile, apoi a perforat și a legat șnururile împreună cu Bogdan. Sânziana a avut și ea o contribuție importantă - a dormit liniștită cât timp noi am meșterit.
Întâmplător sau nu, majoritatea activităților care o atrag în ultima vreme presupun timp dedicat numai ei de către unul dintre părinți. O gelozie care se manifestă mai târziu decât ne așteptam sau pur și simplu o etapă nouă... Rămâne să ne lămurim. Până una alta, și nouă ne face plăcere să ieșim cu ea și să o vedem implicată în activități potrivite vârstei ei, chiar dacă e un efort destul de mare să ne separăm pe grupe de vârstă.

Desene animate la Ateneu

2012-02-14T15:13:00.000+02:00

N-am mai scris despre spectacolele din seria „Clasic e fantastic”, deși Lara e spectator fidel. Mă obișnuisem cu ideea că e un proiect demn de toată lauda și l-am simțit chiar că evoluează, din punct de vedere organizatoric. Trebuie neapărat să spun și că a atras de partea sa sponsori din rândul editurilor de carte, iar copiii care cântă sau răspund corect întrebărilor din spectacol primesc acum în dar povești și nu cutii cu bomboane de ciocolată, ca în sezonul trecut. Și da, eu sunt cea care le-am sugerat să facă asta - sper doar că nu am fost singura.
Duminica trecută a fost o ediție despre vocea umană, care a început simpatic cu cântecul din „Pisicile aristocrate” despre game, arpegii și solfegii interpretat pe rând de un cor de copii de la o grădiniță și de o parte din corul filarmonicii „George Enescu”. Au urmat apoi alte momente frumoase, însă și un număr care m-a dezamăgit. A fost un număr susținut de actorul Mihai Bisericanu, foarte strident - am văzut mai mulți copii care și-au acoperit urechile cu mâinile. Mergând pe ideea că vocea umană are diferite tonalități și timbre, el a imitat mai multe personaje de desene animate, rugându-i pe copiii din public să le recunoască. Nici nu știu dacă să mă bucur că noi (atât eu cu Bogdan, cât și Lara) am recunoscut un singur personaj - Winnie - sau să mă întristez că toți ceilalți reacționau de la primele cuvinte.
Așa că acum, pe lângă faptul că sunt o mamă care nu e de acord cu ciocolata ca recompensă, mai sunt și o mamă care i-a tăiat copilului „porția” de desene. Am chestionat-o apoi pe Lara, să văd cum a perceput ea frenezia cu care ceilalți copii strigau numele personajelor de desene animate. Mi-a spus că probabil ei se uită mult la Minimax, iar ea are Minimax doar la Bubu. N-a părut deloc frustrată.
În schimb, eu mi-am amintit că am văzut recent o doamnă psiholog vorbind la o emisiune pentru mame despre faptul că, la 3-4 ani, atenția copilului poate rămâne asupra unei activități timp de cinci minute. Imediat după, a vorbit despre posibile sancțiuni pe care părinții să le aplice copiilor dacă aceștia nu fac ce li se cere, punând pe listă și reducerea timpului de privit la desene animate de la o oră la jumătate de oră. Trecând peste faptul că nu înțeleg cum ar putea fi asta o sancțiune, nu mi-e clar nici ce face copilul în restul de 25, respectiv 55 de minute cât pare să se uite la un ecran. Probabil însă că la mine e problema, dacă atâția copii care merg la Ateneu știu atât de multe personaje...

Antipa a prins viață

2012-02-12T01:37:00.000+02:00

Am ajuns și noi în sfârșit la muzeul lăudat. Prima remarcă pozitivă a fost lipsa cozii de la intrare, iar prima observație negativă că aparatul automat de vânzare a biletelor nu dă rest. Ce-i drept, se poate plăti și cu cardul. 20 de lei biletul pentru adulți și gratis pentru copiii preșcolari.
Tot în primele minute, ne-a luat prin surprindere atitudinea foarte deschisă a angajaților de la muzeu. Din amintirile noastre, oamenii din specia asta obișnuiau să se hrănească cu multe murături, dar cei de la Antipa se pare că s-au reorientat spre cofetării.
O altă surpriză plăcută a fost faptul că la intrare există vestiar, cu compartimente cu cheie - un lucru atât de firesc și de util. Ușurați de haine groase și bagaje, am început vizita cu primul dintre cele trei niveluri. Lara s-a arătat plină de entuziasm de la primele exponate, iar noi ne-am dat seama rapid că a fost o decizie bună să ne petrecem o dimineață de weekend la Antipa.
Entuziasmul nu a contenit nici la al doilea nivel, iar când i-am propus să îl lăsăm pe al treilea pentru o vizită ulterioară a protestat sonor. Însă, ideea de a reveni i-a surâs.
Ce am remarcat că au surprins-o foarte tare - de altfel și pentru mine un semn de întrebare și motiv de a amâna până acum vizita la Antipa - au fost animalele care mănâncă alte animale. Lupi care atacă un cerb, o vulpe care mușcă dintr-un iepure și un vultur cu o căprioară în gheare sunt imagini pe care și eu le percep ca fiind violente. Nu știu dacă explicațiile mele au reușit să-i atenueze mirarea.
Ne-a plăcut în schimb o lupoaică alăptând cinci pui. „Mama, și mai are loc și pentru alții!”, s-a minunat Lara.
Îmi amintesc că atunci când am scris despre vizita noastră la Paris la Cité des Sciences et de l'Industrie m-am plâns că noțiunea de interactivitate este străină muzeelor din România. La Antipa renovat există touchscreen-uri cu informații despre speciile expuse, dar fluturii sunt fixați cu ace în cutii. Lara mi-a spus că i-au plăcut mai mult cei vii, care ți se așezau pe mână, din sera tropicală de la Cité.
N-am luat un audioghid pentru că nu știam câtă răbdare vor avea fetele să ne plimbăm la pas prin muzeu. Poate că la a doua sau a treia vizită o sa încercăm și asta. Nici de ateliere sau alte activități nu ne-am interesat. A fost doar un prim contact și ne propunem să aflăm mai multe data viitoare. Revenirea e garantată și de faptul că magazinul de suveniruri, care arăta destul de promițător, se închisese temporar la momentul la care ne-am arătat noi interesați de ceva cumpărături. Lara avea de gând să-și ia un dinozaur, iar pentru Sânziana alesese un delfin. Acum e foarte îngrijorată să nu se vândă până ajungem noi din nou la muzeu.

Fotografii frumoase n-o să vedeți la noi, dar puteți arunca un ochi (dacă nu ați făcut-o până acum) aici.

Retrospectiv

2012-02-01T17:41:00.000+02:00

- Măiculiță, ce răceală!!!

Tarta cu fructe

2012-01-28T18:44:00.000+02:00

După clătite și quiche, a urmat această bunătate de tartă. Acest blog este în pericol să se transforme într-unul cu profil culinar :D

Amintiri mari despre lucruri mici

2012-01-10T14:35:00.001+02:00

Când Lara era mică, am început să fiu asaltată de poze și filmulețe ale altor părinți cu copiii lor, că deh, intrasem în gașcă, cum ar veni. Multă vreme am avut oroare de ele, pentru că cele mai multe erau realizate fără niciun pic de talent sau pricepere, cu lumină proastă și ochi roșii, dar mai ales trimise de-a valma, cu zecile, fără ca de la o poziție la alta să existe vreo mare diferență.
Mi-am spus că eu nu voi face așa ceva niciodată - nici zecile de poze și nici asaltatul - și am mai băgat și fraza aia cu „Ce, noi când eram mici aveam atâtea? Și uite că am crescut foarte bine și fără!”, că tot e la modă în diferite contexte.
Prin urmare, eu cu Lara nu am aproape niciun film din primul an de viață, iar poze l-am lăsat mai mult pe Bogdan să facă, gândindu-mă că manevrează aparatul mai bine decât mine. Doar că nu el stătea acasă toata ziua cu ea, așa că multe amintiri mărunte sunt numai în capul meu.
Cu Sânziana n-am mai stat pe gânduri, însă, și am recuperat. Am filmat-o în principal cu telefonul, am fotografiat-o mult, cu ce am apucat, și nu-mi pare rău deloc. Mă uit uneori în urmă, nu mai departe de câteva luni, și abia așa îmi amintesc de gesturi care pe atunci îmi umpleau zilele.
Așa că zic: filmați-vă și fotografiați-vă copiii cât de mult puteți. Nu ca să vă asaltați cunoscuții cu realizările de zi cu zi ale celor mici pe mail, Facebook sau mai știu eu ce aplicație electronică. Ci doar ca să vă amintiți mai bine peste timp, chiar împreună cu protagoniștii, ce de lucruri mici și frumoase încap în zilele primilor ani de viață.
Și aș mai spune că am auzit de curând de un studio foto care ține cursuri special concepute pentru părinți. A, și că, acum câțiva ani, am avut ocazia să văd un film în care apar bunici, unchi, mătușe, străbunici duși de multă vreme. Un singur film, în care i-am văzut tineri, așa cum nu îi văzusem niciodată și care mi-a dat o senzație pe care nu o pot pune în cuvinte.

PS: Filmulețul e făcut acum fix trei ani. Habar n-am când a crescut atât.

Jocuri de-o vacanță

2012-01-03T12:36:00.003+02:00

Vacanța asta ne-a ținut mai mult prin casă, că am fost bolnavi. Ne-au scos din încurcătură niște jocuri oarecum asemănătoare, cumpărate din același loc: Quoridor, Codul culorilor, Camelot și Winomino. Nu numai că Lara nu pare să se plictisească de ele, dar și noi, cei mari, suntem de neoprit. De altfel, producătorii le recomandă până la 99 de ani :)
Ce e foarte simpatic la cele mai multe dintre jocurile acestea este că se pot juca fie de unul singur, fie în mai mulți, cu diferite niveluri de dificultate.
În magazinul respectiv mai sunt o grămadă de variante în același stil. Le recomandăm călduros pentru copiii de peste trei ani. Singura problemă e bugetul.

Dileme de Crăciun

2011-12-31T17:57:00.001+02:00

De când a început luna decembrie am început și eu să mă gândesc cum să îi (re)prezint Larei Crăciunul. E al doilea an când am dilema asta, pentru că deja e suficient de mare încât să prindă anumite semnificații și să profite de altele. Pentru că nu îmi place ca din ianuarie până în noiembrie să mă străduiesc să petrecem cât mai mult timp frumos împreună, să comunicăm, să construim relația de prietenie pentru anii următori, iar fix în decembrie să fim agitați, nervoși, cu prea multe lucruri neimportante de făcut și prea puțin timp de jucat. Pentru că nu vreau să am grijă un an întreg de alimentația ei, pentru ca apoi, în doar câteva zile, să mănânce un kilogram de ciocolată frumos ambalată. Pentru că nu vreau să mă străduiesc 11 luni să îi explic și arăt că moderația e calea potrivită în toate, pentru ca apoi, în cea de-a doisprezecea, să i se umple camera de cadouri mai mult sau mai puțin dorite sau potrivite. Pentru că eu nu văd cum Moș Crăciun poate să apară cu sacul plin în scena nașterii Pruncului și, mai ales, nu înțeleg cum Moș Crăciun poate să nu fie numai unul!
Da, Moș Crăciunul fabricat de specialiștii în marketing e astăzi peste tot: la serviciu la mama și la tata, la grădiniță, la magazin, pe stradă, ba am auzit că la unii copii - desigur doar cei „cuminți” - vine și acasă. Și aduce, bineînțeles, nu unul, ci nenumărate cadouri, atât de multe încât după entuziasmul despachetării rămân abandonate într-un colț al casei și ar ajunge să fie uitate cu totul dacă părinții nu le-ar readuce în atenție tot făcând și refăcând în minte calcule cu banii cheltuiți, din nou, inutil.
La noi la grădiniță, din fericire, nu vine Moș Crăciun. Am avut parte în schimb de o asemenea întâlnire la serbarea de la balet, unde, la final, o altă fetiță a început să alerge prin sală și să strige „Sunt liberă! Sunt liberă!”. Mi-au explicat părinții că era la a patra serbare cu moș în două zile... Lara s-a arătat neimpresionată și mi-a spus că nu crede că era moșul adevărat, pentru că nu era roșu în obraji, ci avea pielea albă, așa, ca noi.
Nici la serviciu n-a mai fost moș anul acesta, probabil din motive de criză. A trimis doar o sacoșă mare și, cum altfel, roșie, cu o carte și dureros de multe dulciuri.
Să însemne toate astea că Lara n-a fost cuminte în ultima vreme? Și mai ales despre ce perioadă vorbim? Când a lovit-o aparent din greșeală pe Sânziana în februarie? Când în aprilie a plâns că nu vrea într-o zi la grădiniță? Când în iulie mi-a spus că e supărată că noi nu plecăm la mare? Sau e vorba doar de ultimele zile dinainte de Crăciun, că nu ține nimeni minte toate trăznăile de peste an?
Anul trecut, i-am citit cu mare încântare Povestea primelor daruri de Crăciun și am crezut că am găsit răspunsul la toate aceste dileme legate de abundența copleșitoare pe care o aduc cu ele sărbătorile de iarnă. Anul acesta, n-am mai găsit cartea prin casă. Am luat-o ca pe un semn că spiritul sărbătorilor nu trebuie căutat în nicio altă parte decât în ochii celor dragi.
Ce-am reușit să-i transmit Larei din toate astea? Întâi, am avut-o alături în febra pregătirilor unui bazar minunat de Crăciun la grădiniță. A văzut ce a însemnat efortul de organizare, apoi și-a dorit să ajute la vânzare și am ales împreună de acolo mici daruri făcute cu mâinile pentru cei dragi. Apoi, l-am întâlnit pe moșul adevărat acolo unde nu era așteptat - la sărbătoarea de iarnă, tot de la grădiniță, unde am văzut fețele unor copii încă autentici, unde colindele demonetizate au căpătat o nouă semnificație pentru că le-am cântat împreună și unde darurile făcute cu mânuțele lor mi-au reamintit valoarea timpului. Ajunși acasă, am împodobit bradul și am deschis ușa pentru musafiri. Iar cadourile, desigur, nu s-au lăsat așteptate...

Nu neg că Moș Crăciun e o figură care poate aduce multă bucurie. Dar bucuria cu forța nu intră și aproape tot ceea ce am văzut în jurul meu mi se pare tare departe de esența Crăciunului. Prea mult în exterior, prea puțin în interior.

Ce nu ne-a adus Moșu'

2011-12-26T18:55:00.000+02:00

- Moșul ăsta e rău!
- De ce spui asta?
- Că nu mi-a adus ce i-am cerut.
- Adică ce?
- Un cățel adevărat.
- Păi poate Moșul s-a gândit că nu avem loc în casa asta a noastră și de un cățel.
- Dar i-am cerut și o casă cu curte...
- Păi da, dar când i-ai scris? Când a venit Moș Nicolae? Poate n-a avut timp să construiască o casă în doar două săptămâni.
- Dar putea să-mi aducă bucățile și o construiam noi.
- Da mamă, dar ne trebuia și un teren pe care s-o construim.
- Păi cumpărăm teren.
- De unde?
- De la magazinul de terenuri, cum de unde?!

Despre moarte

2011-12-19T18:12:00.002+02:00

Citisem că în jurul vârstei de 5 ani apar curiozitățile despre moarte. Am încercat să mă pregătesc, dar... cum te-ai putea pregăti pentru o astfel de întrebare:
- Mama, eu când o să mor o să merg în pământ sau în cer?

Lecția de balet

2011-12-18T17:16:00.001+02:00

Felicitări

2011-12-15T11:10:00.000+02:00

- Ce faceți acolo (în dressing)?
- Sânzi aprinde lumina.
- Și tu?
- Eu o felicit.
...
- Păi ce, nu trebuie felicitată că a învățat să aprindă lumina?

Hărnicuța

2011-12-11T17:25:00.001+02:00

Zilele trecute, Lara a mai preparat o rețetă din cartea de bucate primită cadou. Un quiche nu tocmai simplu, care a ieșit aproape excelent... :)

Dar în afară de entuziasmul acesta dat de cartea cea nouă, ne uimește cu tot felul de alte inițiative gospodărești: după ce am reușit de câteva ori să evit, până la urmă într-o zi tot a reușit să-mi ia acul din mână și să coasă în locul meu, iar astăzi cu greu am convins-o să lase pentru după somn spălatul vaselor de la masa de prânz a întregii familii.

Din Paris - episodul „Cité des Sciences et de l'Industrie”

2011-12-08T11:59:00.007+02:00

Acest episod începe de fapt în 1994, când eu eram încă mai mult copil decât mamă şi când, după ce m-am plimbat în lung şi-n lat vreme de aproape o lună prin Paris, am povestit cu mare înflăcărare despre acea zi pe care am petrecut-o la Cité.
Dar nu de dragul amintirilor mele am ales să mai merg o dată, de data asta mai mult mamă decât copil, ci pentru că e genul de loc care se reinventează permanent şi are de toate pentru fiecare vizitator care îi trece pragul.
Din păcate, deşi am studiat site-ul expoziţiei înainte de plecarea din ţară, nu am fost suficient de organizaţi să ne şi luăm bilete, aşa că ziua a început cu o mare coadă şi multe semne de întrebare legate de multitudinea de variante de programe şi tarife. Totuşi, ne-am lămurit destul de curând ce avem de făcut cu ajutorul unor tineri angajaţi special pentru acest lucru - treceau pe la toţi cei care aveau timp de pierdut până le venea rândul şi, pe baza unui chestionar simplu, le recomandau ce tip de activitate să aleagă şi ce bilete să cumpere.
Aici am făcut din nou o greşeală tactică - cu doi copii după noi, ne-am gândit că putem face mai multe lucruri decât era cazul. Ne-am luat nişte bilete care ne permiteau atât accesul la expoziţiile permanente, cât şi la un loc de joacă organizat pe categorii de vârstă. De fapt, ultimul ar fi fost mai mult decât suficient pentru energia şi dispoziţia pe care le aveam noi, dar obişnuiţi cu noţiunile româneşti despre joacă nu ne-am imaginat că locul respectiv e o modalitate foarte amuzantă de a învăţa o grămadă de lucruri.
Nu mai scriu despre expoziţiile de la Cité, cred că sunt suficiente informaţii pe site-ul lor. Aş spune doar că, dacă aveţi ocazia să mergeţi acolo, să le alocaţi mai mult de o zi. Pentru că merită. De fapt, merită toate zilele libere ale unei familii care locuieşte la Paris cu un copil mai măricel.
O să povestesc numai despre locul de joacă, categoria 5-12 ani. Spaţiul, în care ai acces doar pentru o oră şi 15 minute, este organizat pe mai multe teme: uzina, comunicarea, corpul uman, jocuri de apă, grădina şi studioul TV. Am încercat să le luăm pe rând, să vedem şi mai ales să facem tot ce era de făcut la fiecare, dar Lara a alergat cu frenezie în toate direcţiile (inclusiv contra-cronometru, la proba de zece metri viteză :D). În concluzie, am rămas cu amintirea a 75 de minute trăite intens, în care s-au înghesuit procese de fabricaţie, mijloace de comunicare la distanţă, măsurători şi tipologii umane, legi ale fizicii puse în aplicare cu ajutorul apei, fluturi care ţi se aşezau pe umăr şi viaţa furnicilor văzută foarte de aproape, dar şi instrumente muzicale şi reguli din cinematografie şi televiziune.

Pare haotic, dar la faţa locului delimitările dintre teme erau foarte clare. M-am gândit şi la intervalul de timp pe care îl poţi petrece acolo şi mi-am dat seama că toţi copiii cereau la ieşire să mai stea sau să revină. Chestie de marketing, desigur.
Şi m-am gândit apoi la muzeele noastre... Inevitabil şi la mult-lăudatul Antipa, la care noi tot n-am ajuns, dar a trecut suficient timp de când s-a redeschis cât să îmi fac o idee din poveştile altora despre cum e.
Copiii din ziua de azi, chiar şi cei care sunt doar într-o mică măsură multimedia, nu se mai pot întâlni cu acel muzeu în care doar vezi exponate. Energia lor cere interacţiune, un alt fel de experienţă.
Ştiţi bila-cinematograf de la AFI Cotroceni? La Cité e una de vreo 25 de ani...
Şi la 14 ani şi la 30 de ani, la Cité am avut cele mai vii experienţe de învăţare experimentând, atingând, jucându-mă. Lucrurile pe care le afli acolo - la vârsta copilăriei sau a maturităţii - îţi rămân foarte bine întipărite în minte.
De ce buget e nevoie pentru așa ceva? Cât timp durează proiectarea și construcția? Cine ar trebui să își dorească un astfel de proiect? Eu nu știu să răspund, dar mi-ar plăcea s-o facă cineva.

Alte povestiri din Paris am scris aici, aici, aici și aici.

Cine, ce, cât

2011-12-06T12:29:00.001+02:00

A venit și la noi Moșu’. Lara s-a trezit prima și cu greu am reușit s-o convigem că nu ea trebuie să cerceteze și ghetele Sânzianei. Cea mai mare parte a cadoului a fost la fel și la una și la cealaltă, în ciuda diferenței de vârstă. Și totuși, Lara a numărat obiectele, să se asigure că ea a primit mai multe. Și totuși, deși cele două mere erau identice, ea l-a vrut (și) pe al Sânzianei.
Mă depășește problema. Și când mă gândesc că mai vine un Moș...

Comoditatea educației

2011-12-05T16:59:00.001+02:00

Am început să mă întreb tot mai des, atunci când iau o decizie legată de educația fetelor, dacă o fac punând pe primul plan binele lor sau comoditatea mea. Nu vreau să dau exemple. Sunt sigură că orice părinte, dacă acceptă să facă acest exercițiu cu maximă sinceritate, va înscrie puncte în ambele categorii.
Un copil „bun”, „cuminte” este de fapt un copil comod pentru părinții săi. Dar cu ce îl va ajuta pe el în viață această trăsătură? Sau, și mai grav, nu cumva îi va dăuna?
Cu toții ne dorim copii cu aripi, copii non-conformiști, copii creativi. Dar și copii docili, sociabili, care mănâncă bine și sunt devreme la culcare. Cum ar putea fi un copil echilibrat toate astea la un loc?

Între fete

2011-11-29T10:52:00.001+02:00

Locurile de joacă de interior

2011-11-28T19:16:00.001+02:00

A venit frigul și locurile de joacă de interior devin, din păcate, ca un parc pentru unii copii. Pentru noi, locurile acestea există doar la zile de naștere, dar tot mi se pare prea mult și îmi doresc o cale de a le evita.
Am scris zilele trecute despre petrecerile de zi de naștere altfel decât la un loc de joacă. Sunt sigură că dacă părinții și-ar dori să se implice în desfășurarea acestor petreceri și să nu mai vadă în ele o fereastră de o oră pentru ei înșiși, locurile de joacă - acum toate la fel - ar fi mai puține sau ar arăta cu totul altfel. Un mic efort de imaginație din partea celor mari ar aduce celor mici mai multă bucurie decât transpirație.
Mă deranjează haosul care se creează în astfel de locuri, chiar și atunci când e invitat un așa-zis animator. Am senzația că cineva ia copiii, îi pune într-o oală și îi lasă acolo să fiarbă. Și cine trebuie să scoată la final castanele fierbinți? Părinții, desigur, cu inevitabilele discuții: „Mai stau un pic. Doar un minut, te rog eu mult...”
Felul în care părinții pierd aici contactul cu copiii (unii chiar pleacă de tot, la cumpărături sau aiurea) nu mi se pare deloc în regulă. Și nu pentru că aș avea o problemă cu tăierea cordonului ombilical, ci pentru că mă gândesc că și eu m-aș simți stingheră dacă aș fi dintr-o dată singură într-o încăpere cu mai mulți oameni pe care nu-i cunosc. Desigur, un adult are mai multe pârghii pentru socializare, așa că o astfel de situație are, în general, premisele să se încheie cu bine. Dar pentru un copil stinghereala asta - deseori amplificată chiar de părinți sau animatorii care trag de ei să îi implice în „joc”, pentru a-i abandona după numai câteva minute - poate să se transforme în ceva mai mult - o independență prost înțeleasă, un spirit de frondă fără cauză.
În definitiv, eu în copiii care pleacă de la un loc de joacă de interior nu am văzut în general decât o acumulare de energie, nicidecum o descărcare, așa cum ar fi aparent de așteptat. Am văzut-o și la Lara, atunci când i-am făcut ziua de naștere la 3 ani, și pentru data următoare am căutat altceva. Și am găsit.

Viziune asupra lumii la 5 ani

2011-11-26T12:26:00.001+02:00

- Spațiul e locul în care trăiesc strămoșii noștri, dinozaurii, papuganii (n.r. - a se citi Bakugan-ii) și extratereștrii.
- Ce sunt extratereștrii?
- Niște papugani mai răi.

Clătite

2011-11-22T01:07:00.006+02:00

Lara a primit cadou o minunată carte de bucate franțuzești pentru copii, care a bucurat toată familia. Pe tata pentru că speră că fata îi va moșteni pasiunea pentru gătit, pe mama pentru rețetele de dulciuri, pe Lara pentru că Bubu i-a citit o grămadă din noua carte, iar pe Sânziana... ei bine, pentru că toți ceilalți erau veseli :)

Astfel că am purces cu mic, cu mare să executăm niște clătite. Mama cu Lara au pregătit compoziția (aluatul a ieșit cam cu cocoloașe, susține tata), Sânziana a dat și ea o mână de ajutor, iar lui tata i-a revenit sarcina prăjirii, îndeaproape secondat de Lara.

Ce a urmat, vedeți mai jos:

- am cernut făina

- cartea de bucate a fost tot timpul la îndemână

- am lucrat la două tigăi și patru mâini

- între două clătite mai era și timp de joacă

- și le-am consumat cu mare plăcere

Cum ne plac nouă petrecerile

2011-11-21T22:14:00.001+02:00

Deși sunt încă datoare cu povestea petrecerii tematice de la 4 ani, mă pun pe scris despre cea de anul acesta, că e mai proaspătă. Cumva însă, tot cu cea cu prințese de anul trecut trebuie să încep, pentru că ea mi-a deschis apetitul pentru pregătitul cu mintea și cu mâinile mele a zilei de naștere pentru Lara. Deocamdată :)
Așadar... anul trecut am făcut trei zile întregi baghete de zâne și zâni și coifuri pentru prințese și cavaleri. Toți copiii și părinții invitați și-au închiriat sau măcar improvizat costume și au învățat câteva dansuri medievale cu ajutorul celor de la Trei Parale. Petrecerea propriu-zisă a fost însă perturbată de un dragon care a furat costumele, lăsate deoparte pentru atelierul de pictat castele de carton. Tot ce a urmat apoi au fost de fapt probe la care ne-a supus dragonul pentru a recupera costumele.
Anul acesta, Lara a cerut o petrecere cu clovni. Aparent simplu, dar la un gând mai atent foarte complicat. Pentru că majoritatea clovnilor sunt, astăzi, pur și simplu tembeli. Pentru că nu toată lumea e dispusă să se relaxeze și să râdă doar pentru că în cameră e cineva care face glume sau diverse giumbușlucuri. Și pentru că pregătirile au durat ceva mai mult de data asta.
O săptămână întreagă am făcut ciucuri de lână pentru decoratul sălii, am cumpărat, spălat și apoi prins elastice pentru 40 de nasuri roșii, am făcut invitații în formă de cort de circ, cu cortină și cupolă, am căutat diverse alte accesorii pentru o petrecere cu nasul roșu. Familia co-organizatoare a muncit și ea cu spor la papioane și broșe din diverse materiale cu dungi și buline, numai bune de înveselit atmosfera.

Costumațiile noastre au fost improvizate foarte rapid înaintea petrecerii: Lara a purtat haine obișnuite într-o combinație neobișnuită, Sânziana a fost foarte mândră într-un tutu roz de-al Larei, eu mi-am cusut pe umărul unui banal pulovăr un papagal de care au tras toți copiii, iar Bogdan a avut o cravată din fetru roșu cu aplicații verzi.
Cei doi animatori clovni - care au fost cam a patra alegere și pe care îi recomand cu drag - nu au pictat pe nimeni pe față și nici nu au făcut aripi sau diverse figurine din baloane. Au conceput în schimb un scenariu care presupunea ca toți copiii să călătorească dintr-o țară într-alta cu un balon imaginar în căutarea bucuriei pierdute de unul dintre clovni. În fiecare țară treceau prin diverse probe (jocuri), iar la final, în Țara Bucuriei, aflau că de fapt fiecare trebuia să îi facă clovnului trist un dar colorat (un desen) pentru a-i readuce zâmbetul pe buze.
Nu știu dacă a fost cea mai reușită petrecere. Au existat cu siguranță și momente în care numărul mare de copii a depășit capacitatea de concentrare a celor doi clovni. Am aflat cu ocazia aceasta că recomandarea în stilul educației Waldorf este ca numărul invitaților să fie mai mare cu unu decât vârsta pe care o împlinește copilul sărbătorit.
Faptul că părinții nu s-au mai implicat atât de mult ca anul trecut a atârnat de asemenea la apariția unor momente de dezordine.
Nu mai zic nimic despre mâncare și băutură, deși ne-am străduit destul de mult și la acest capitol.
Dar toată punerea în scenă va rămâne pentru familia noastră o amintire de neprețuit pentru multă vreme. Și cu siguranță o experiență foarte diferită de închirierea unui loc de joacă obișnuit, unde părinții stau la locul de fumat, iar copiii aleargă în toate direcțiile ca într-un veșnic joc cu indieni și cowboy.

PS: Nu mă consider deloc o persoană creativă. Sunt convinsă că, făcute de cineva cu mai multă îndemânare, decorațiunile ar fi putut fi imaginate și realizate mult mai bine. Dar am pus suflet în ele, de fapt în petrecerea copilului meu, și mi-ar plăcea să facă asta și alți părinți, mai mult sau mai puțin pricepuți.

Petrecerea cu nasul roșu

2011-11-20T18:04:00.001+02:00

O să scriu povestea petrecerii de 5 ani când o să îmi refac puțin resursele de energie. Deocamdată, pun câteva poze cu forme mai ciudate, astfel încât să nu lezeze dreptul la imagine al invitaților. Mulțumim tuturor participanților, iar celor care află pe această cale că a existat o petrecere le spun că anul acesta Lara a deținut cheia de la lista invitaților.

La aniversare...

2011-11-15T21:41:00.003+02:00

Ziua de 15 noiembrie de acum cinci ani a fost nesperat de senină şi călduroasă pentru un sfârşit de toamnă - un avantaj major pentru cel care urma să-şi petreacă câteva ore bune în curte maternităţii, schimbând pe SMS impresii şi încurajări cu iubita lui, aflată înăuntru.

Îmi amintesc fraze întregi schimbate în scris sau în cele câteva convorbiri telefonice şi nu cred că voi uita niciodată atmosfera de toamnă târzie din curte, copacii desfrunziţi şi frunzele uscate de pe jos şi cerul incredibil de albastru.

Cinci ani mai târziu, o zi la fel de însorită... La mulţi ani, Ana-Lara!

Din Paris - episodul „Locuri de joacă”

2011-11-13T12:54:00.001+02:00

Joaca a fost un element important în excursia noastră. Vreau să lămuresc din capului locului că, deși ne-a trecut prin cap, nu ne-am dus la Disneyland. Pentru că am ajuns la concluzia că, uneori, din dorința de a le oferi totul copiilor noștri, se întâmplă să le oferim prea mult. Iar Disneyland e prea mult, după părerea mea. M-am întrebat pentru o clipă cum cred că m-aș simți eu, ca adult, după o zi petrecută acolo. Și primele cuvinte care mi-au venit în cap au fost obosit, aglomerat, copleșit.
Prin urmare, joacă mai deosebită a fost pentru noi învârtitul în toate carusele care ne-au ieșit în cale, o jumătate de zi petrecută în Jardin du Luxembourg și o zi întreagă în Cité des Sciences et de l'Industrie. Despre aceasta din urmă o să povestesc însă într-un episod separat.
Jardin du Luxembourg este astăzi vedeta. Când le-am propus să mergem într-un parc, entuziasmul a fost mediu. Dar ziua petrecută acolo rămâne una dintre cele mai frumoase.
În primul rând spațiul imens în care Lara s-a putut desfășura a contribuit mult la starea de bine. Apoi, a rămas fascinată de familiile care lansau la apă bărcuțe. Ceva ce trebuie neapărat să încercăm și noi la primăvară.

Aranjamentele florale, scările, statuile, scaunele pentru întins la soare - toate au pus-o în mișcare. Până la locul de joacă... Prima surpriză a fost că a trebuit să plătim intrarea într-un spațiu aparent foarte asemănător cu ce avem și acasă, printre blocuri. 2,5 euro pentru un copil și 1,2 euro pentru un adult, intrarea fiind valabilă toată ziua. Nici acum nu înțeleg exact de ce se plătește accesul. Într-adevăr, spațiul este în stare foarte bună, dar nu cred că ăsta este motivul. Poate pentru că Jardin du Luxembourg e un parc foarte aglomerat, cu lume de toate felurile, și ideea e să fie un spațiu închis, oarecum protejat?
Cert este că locul acesta de joacă mi-a produs o revelație tristă: în București sunt foarte puține spații de joacă adaptate vârstei de 5-6-7 ani, când copiii încă au nevoie de multă mișcare în aer liber, dar leagănele și toboganele sunt deja prea banale pentru ei. Am rămas uimită de îndemânarea cu care Lara s-a dat de nenumărate ori cu tiroliana, având totodată suficientă răbdare să stea la rând de fiecare dată, apoi cum s-a cățărat în vârful unei piramide construite dintr-o încrengătură de sfori sau cum a reușit să-și mențină echilibrul pe un butoi culcat.

Ceva oarecum asemănător am văzut la noi doar în preajma celor câteva spații de joacă sub formă de castel - am scris deja despre cel din Parcul Izvor, dar mai sunt și în Parcul Floreasca și în Tineretului - și de tiroliană am auzit și în IOR.
Oricum, bine că a venit frigul și avem timp până la primăvară să mai descoperim, dacă există, locuri adaptate noii etape.

Din Paris - episodul „Pianul”

2011-11-11T11:33:00.001+02:00

În apartamentul în care am stat la Paris am avut o pianină. Doamna care ni l-a închiriat este muzician profesionist și ne-a spus că și unii dintre vecini îi sunt colegi de meserie.
Lara a descoperit pianina în chiar prima dimineață. Sânziana nu a întârziat nici ea, desigur... Însă pentru Lara, ceea ce la început a fost doar o joacă, s-a transformat în scurt timp în interes adevărat. Notele le știa deja grație cântecului „Do e o doamnă cam voinică / Re un rege mustăcios... ”. A numărat de câte ori apare nota do pe claviatură. A învățat despre sunete joase (mai greu de suportat de către vecini) și sunete înalte (preferabile pentru exerciții). A încercat efectele pedalelor.
Acestea fiind zise, ne gândim să căutăm profesor. Dar... Cernovodeanu e un nume care mie îmi produce fiori. Ideea de lecții de pian în sine îmi trezește niște amintiri nu în totalitate plăcute. Timpul de joacă e oricum prea scurt. Am auzit păreri cum că pentru a citi partituri trebuie să știi întâi să scrii și să citești litere.
Voi ce știți? Orice fel de experiență e binevenită.

Din Paris - episodul „Turist”

2011-11-09T11:24:00.001+02:00

Despre Paris

2011-11-08T11:21:00.000+02:00

- Mama, dar unde merg toți oamenii ăștia?
- Nu știu, Lara, fiecare cu treaba lui. De ce mă întrebi?
- Păi sunt așa de mulți...
- Sunt mai mulți oameni ca în București?
- Da.
- Păi vezi, în Paris, în afară de cei care locuiesc aici, vin mulți turiști, așa, ca noi.
- Daaa... Cred că au auzit și ei de Tour Eiffel și vin să-l vadă. Sau poate că au văzut și ei filmul cu pisicile aristocrate și vin la casa lui Madame și a lui Edgar.

Cifre, cifre

2011-10-24T17:36:00.000+03:00

Cum să reacționezi când alți părinți greșesc

2011-10-20T00:39:00.000+03:00

Da, știu poezia care spune că nu trebuie să-i judeci pe alții, că fiecare face cum crede, că nu există părinți buni și părinți răi... Dar dacă o știu nu înseamnă că o și spun seara la culcare. Pentru că mi se întâmplă, într-adevăr, prea des să văd pe stradă părinți țipând și smucindu-și copiii și de fiecare dată mă întreb ce să fac și cum să fac.
Să intervii fără să critici, să arăți empatie, să îi lași cu zâmbetul pe buze pe cei care cu doar câteva minute în urmă urlau mi se pare abordarea corectă. Am găsit niște sfaturi utile în articolul acesta.

Sărbătoarea recoltei - ediția a treia

2011-10-19T13:06:00.001+03:00

Pe măsură ce copiii cresc și sărbătorile de la grădiniță iau amploare, deși poartă aceeași denumire și au același specific în fiecare an. Toamna aceasta, sărbătoarea recoltei a fost așadar mai mare ca cea din 2009 și ca cea din 2010. În primul rând, am plecat cam 40 de kilometri din București, într-un loc cu pajiște numai bună de alergat și crânguri numai bune de cules măceșe, cum ați văzut deja.
Toate fructele și legumele pe care le-am avut la îndemână le-am folosit la atelierul de făcut coronițe, la ciorbă, pâine și turtițe, dar și la must.

Iar pentru că era nevoie și de farfurii și de strachini, am învățat cum să le facem la atelierul de olărit.

După ce toate au fost gata, am încins niște dansuri... câmpenești.

De toamnă...

2011-10-19T01:00:00.001+03:00

... la cules de măceșe

Clasic e din nou fantastic

2011-10-17T19:52:00.001+03:00

Pentru că am spus că am fi dispuși să plătim bilete la spectacolele din seria Clasic e fantastic, se pare că așa vom și face. Noua stagiune are reguli noi. Primul spectacol este programat pentru 6 noiembrie la Ateneu, iar pentru a intra un adult trebuie să plătească 10 lei, iar copiii de peste 7 ani 5 lei. Rezervări se pot face doar pentru grupuri de peste 25 de persoane.
Este programat deja și al doilea spectacol al stagiunii, pentru 4 decembrie. Mai multe detalii pe site-ul proiectului, www.clasicefantastic.ro.

Schimb de mame

2011-10-13T01:44:00.001+03:00

E o întâmplare la care nu mă gândesc prea des, deși sunt sigură că n-o să o uit niciodată. Azi mi-am amintit de ea după ce am citit în USA Today că două familii din Rusia vor da în judecată o maternitate după ce un test ADN le-a confirmat faptul că, în urmă cu 12 ani, le-a încurcat fetițele.
Gândul că era să ni se întâmple și nouă cu Lara îl țin de obicei închis într-un sertar al minții, pentru că e prea greu de cuprins. Dar mi-am dat seama că trebuie spus ce s-a petrecut atunci, ca să știe cât mai multă lume că nu e doar o posibilitate îndepărtată din altă țară, din alte vremuri, despre care citești în ziare.
Era în a doua zi după naștere. Am născut la un spital de stat din București, unde sistemul rooming-in nu funcționa din pricina unor lucrări de renovare. Mergeam să-mi văd bebelușul cu program, din trei în trei ore ziua și mai rar noaptea. Când se apropia ora, împreună cu o altă mămică din rezervă, ne făceam curaj să o pornim pe holurile interminabile până la salonul de nou-născuți.
Când ajungeam acolo, mamele făceau o coadă pentru a primi printr-un fel de ghișeu prețiosul pachețel. Pentru că nu am auzit-o plângând pe Lara, nu m-am grăbit să mă așez la rând, gândindu-mă să-i mai las câteva minute de somn. Am stat pe un scaun și am așteptat ca toate celelalte mame să-și preia bebelușii. Însă așteptarea mi-a fost întreruptă de un strigăt al colegei de rezervă care o recunoscuse pe Lara în brațele altei femei. Dintr-o privire am înțeles că avea dreptate.
Bineînțeles că asistentele nu și-au cerut nici măcar scuze. Singura explicație pe care au avut-o a fost că au încurcat de fapt pătuțurile și nu copiii după ce i-au luat să-i cântărească.
Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum mama care o luase pe Lara în locul copilului ei n-a observat greșeala. Mie mi se părea deja că fiecare bebeluș avea personalitatea lui, că semăna cu mama lui și intuiam chiar și cum ar putea arăta tatăl.
Ce-ar fi putut să se întâmple dacă schimbul se întâmpla în prima zi de la naștere? Sau dacă mama respectivă ar fi plecat acasă mai repede decât mine? Nu pot nici să-mi imaginez răspunsurile. Mă bucur doar că n-am ajuns în ziare.

Trambulina

2011-10-12T11:34:00.000+03:00

Dacă s-ar putea să avem una și în mijlocul sufrageriei, cred că cineva ar fi foarte fericit(ă).

Continuăm să numărăm

2011-10-10T11:44:00.003+03:00

Pe Calea Victoriei, Lara vede pe Muzeul de Istorie scris 125. Mă întreabă dacă atâția ani are clădirea. Îi spun că nu, că e vorba de o companie veche de 125 de ani care își face reclamă acolo. Vedem pe colțul clădirii anul în care au fost încheiate lucrările de construcție. Mă întreabă: „Deci, câți ani are clădirea?”. Continuăm să mergem până la biserica Stavropoleos, care are schele.
- De ce are schele?
- Pentru că e veche și se renovează.
- Cât de veche?
- Păi hai să vedem. Uite, e construită în 1724.
- Deci câți ani are?
- 287.
- Și deci cu câți ani e mai veche decât prima clădire?
Ajungem apoi la o piesă de teatru. Actrițele aduc pe scenă o bărcuță din hârtie din care scot una mai mică și apoi încă una și mai mică și tot așa... Copiii se uită ca vrăjiți. Lara sparge liniștea: „Uite mama, sunt zece bărcuțe”.
Seara la culcare, citim o poveste care se termină cu „și au trăit fericiți mulți ani”. Cât de mulți ani?, mă întreabă firesc. Răspund că vreo 70-80. Îmi ia cartea din mână și, foarte hotărâtă, dă pagină după pagină. Mă gândesc că e nemulțumită de răspunsul meu și caută o altă variantă. Când o întreb ce face îmi spune că numără paginile. La final, chiar înainte să adoarmă, numără și câte povești mai sunt în aceeași colecție. Și încă nu i-am spus că poate să numere și oi...

Teatru PENTRU copii

2011-10-08T23:38:00.002+03:00

Am ajuns la câteva dintre piesele trupelor străine de la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii și ne-a plăcut. Dincolo de actori, mișcare, muzică, joacă, ne-a plăcut că s-a stat pe scenă. Copiii au stat pe pernuțe foarte aproape de „acțiune” și s-a văzut că au fost relaxați din felul cum au reacționat.
Mi-aș dori ca toate spectacolele pentru copii să adopte formatul ăsta aparent neconvențional, dar atât de potrivit energiei mari a celor mici. A fost cel mai frumos, liniștit și natural public pe care l-am întâlnit la teatrul de copii.

Părinți în misiune

2011-10-07T13:59:00.001+03:00

Întâi, am citit un articol care m-a pus pe gânduri. N-am putut să zic nici da, nici nu. Adică nu, eu n-am făcut copii cu o misiune în cap și nici măcar după o vreme nu mi-am propus un scop anume cu ei.
Dar parcă nici ideea de a-i crește în „zig-zag”, cum zice articolul, nu-mi pare strălucită. Mi se pare mai normal să încerci să fii coerent în decizii și da, cumva, firesc să ai o strategie atunci când vine vorba de ce povești să le spui sau citești, cum să reacționezi la lucruri cu care nu ești de acord, ce alimente să se regăsească mai rar sau deloc în meniul lor etc.
În fine... Cu dilema asta mare în gând m-am nimerit apoi la o întâlnire cu părinții din grădiniță. Iar una dintre temele de discuție, propusă de educatoarea principală, a fost ce ne-am propus să realizăm cu copilul nostru în ultimul an și dacă am reușit sau nu. Să realizăm, adică misiune, nu?! Și deci, după câteva clipe de descumpănire, am reușit să identific o realizare și o nerealizare majoră cu Lara în ultima perioadă. Ceea ce înseamnă că, fără să conștientizez, am avut o misiune. Ba chiar mai multe.
Cât privește cele două abordări educaționale menționate în articol - un individ fericit sau un bun cetățean - eu sper să se poată îndeplini amândouă în același timp.

Lecția de geografie

2011-10-05T13:03:00.000+03:00

De ziua Sânzianei, Lara a primit un puzzle cu harta Europei. Am crezut că o să aibă nevoie de câteva după-amieze ca să dea gata cele 100 de piese, dar la capătul unei ore pline de entuziasm Europa era asamblată.
I-am sugerat să înceapă cu marginile, pe care erau desenate steagurile tuturor țărilor de pe hartă și, de fiecare dată când găseam unul, îi spuneam numele și reperam poziția statului respectiv. M-a întrebat care sunt cea mai mică și cea mai mare țară de pe continent, am trecut în revistă vecinii României, am discutat despre Marea Neagră și apoi despre vacanțele noastre în Grecia, pentru care străbatem și Bulgaria.
La puțin timp după ce l-a terminat, a vrut să-l desfacem și s-o luăm de la capăt.
Sursa foto: Noriel

Am fost la circ

2011-09-30T13:33:00.001+03:00

De multă vreme tot cochetam cu ideea de a merge cu Lara la circ. Sentimentele mele față de genul ăsta de spectacol sunt amestecate - unele numere îmi plac (acrobațiile, de exemplu), altele îmi umplu ochii de lacrimi (dresajul). Mai mult, auzisem tot felul de povești despre circurile de cartier - că e un cort îmbâcsit, că e cald, că sunt mulți copii care țipă, că de fapt artiștii sunt slabi etc.
Și totuși... Ne-am luat inima în dinți și am cumpărat bilete la Circul Național din Ucraina care dă spectacole zilele acestea vizavi de Parcul Moghioroș. Nu vreau să spun cum mi s-a părut, pentru că nu cred deloc că e important. Pentru mine, tot ce contează este că Lara a avut ochii mari timp de două ore. Nu s-a plictisit nicio secundă. La un moment dat, a început să strige din proprie inițiativă „Bravo!” și „Foarte bine! Foarte bine!”.
Am întrebat-o ce i-a plăcut cel mai mult. Și, spre uimirea mea, nu au fost nici elefanții, nici cămilele sau focile, nici acrobații pe care i-a aplaudat de simțeam eu că mă ustură palmele și despre care mă tot întreba „Dar cum poate să facă asta?”. Nu. A fost un chelner care jongla cu șapte tăvi în timp ce încerca să-și țină pe el și pantalonii fără elastic în talie. Amuzant, da, e drept, dar nu știu dacă pentru atâta lucru merită să aprofundăm și cu un spectacol la Circul Globus. Ne mai gândim.
Sursa foto: Circul Globus

Despre prietenie

2011-09-28T11:33:00.001+03:00

Până nu demult, credeam că e suficient să ne întâlnim cu prietenii noștri cu copii de vârste apropiate cu Lara pentru ca ea să aibă parteneri de joacă. Am avut însă de curând o discuție cu ea care m-a pus pe gânduri: pe cine vrea să invite la ziua ei.
Discuția a fost lansată chiar de ea, și-a limitat singură lista invitaților la zece și apoi mi-a explicat că, în afara celor indicați, eu pot invita doar adulți, nu și alți copii. Așadar, dacă am crezut că în mod automat copiii prietenilor mei sunt și prietenii copiilor mei, m-am înșelat. Mi se pare firesc cum a pus problema, doar că m-a luat prin surprindere.

Joaca afară versus lecțiile de pian

2011-09-27T01:43:00.000+03:00

Sau de engleză. Sau de tenis. Sau de înot... Eventual, în fiecare zi o altă activitate, astfel încât copilul să nu cumva să aibă timp să se uite pe pereți sau să se plictisească.
Recunosc că mă macină subiectul, mai ales că jucăm și noi deja în hora „lecțiilor”, cu una bucată sâmbătă după-amiază și încă una duminică dimineață, suficient cât să nu ne mai lase prea multă vreme pentru un program relaxat de weekend.
Totuși, cum găsești echilibrul între jocul liber și pregătirea pentru o viață plină de competiții?

Din USA Today:
Playing organized sports with a coach or other adult directing the activity doesn't replace "free" play that's directed by kids.

Asocieri în joacă

2011-09-25T16:00:00.000+03:00

Inspirați de site-ul Psiholog pentru copii, pe care l-am descoperit de curând, am jucat cu Lara într-una dintre serile trecute un joc foarte amuzant pentru toți trei. Regula noastră, adaptată după ce citisem mai multe variante, a fost să asociem fiecare membru al familiei cu câte o floare, un animal, o culoare, un fel de mâncare și un instrument muzical - cu variantele instrumente cu coarde și instrumente de suflat. Am mai fi continuat și cu alte categorii, alese spontan, dar am ajuns acasă. Tot din lipsă de timp, a răspuns doar Lara.
Vreau să precizez că nu cred că răspunsurile trebuie întoarse pe toate fețele pentru a le găsi înțelesuri ascunse. A fost o metodă de a face timpul să treacă frumos, pentru că ne prinsese întunericul la o plimbare pe jos, ceva mai departe de casă, însă e clar că unele asocieri nu sunt întâmplătoare.
Să vedem:
1. Flori: Tata e o albăstrea, mama o brândușă portocalie, Lara un clopoțel, iar Sânziana un trandafir roz, dar nu ofilit.
2. Animale: Sânziana e o pisicuță, Lara o vulpiță, mama o albinuță, iar tata un greiere sau poate un cal.
3. Culori: Tata e albastru, mama maro... Îmi pare rău, mama, dar nu pot alege mov sau verde. De fapt, ba pot. Deci, mama mov, Lara verde și Sânziana roz.
4. Alimente: Sânziana este lapte, Lara covrig, mama ciocolată, iar tata carne.
5. Instrumente cu coarde: Tata e o vioară, mama un contrabas, Sânziana un violoncel, iar Lara o liră.
6. Instrumente de suflat: Lara e o trompetă, Sânziana un saxofon, mama un oboi sau un corn, iar tata un flaut.
În afara jocului, de obicei când vorbim despre familia noastră, Bogdan e soarele, eu sunt luna, iar ea și cu Sânziana sunt steluțele.

Ce muzică mai ascultăm

2011-09-23T09:48:00.000+03:00

A început cam la un an, cu Anda Călugăreanu. Filmulețul în care dansa de mama focului pe „O portocală” a făcut înconjurul familiei.

Mai recent, toată familia a fredonat săptămâni în șir „La cinci și jumătate” a lui Dan Spătaru.

A urmat muzica din Veronica - „Cântecul motanului Dănilă”.

De săptămâna asta, în mașină pe drumul spre grădiniță Lara ascultă Pasărea Colibri. „Vinovații fără vină” e preferata ei.

Nouă muzica românească a părinților noștri ni se pare o alternativă bună la cântecele pentru copii. Și, cumva, etapa următoare.

De prin presă

2011-09-21T12:55:00.000+03:00

Multă vreme am citit cu precădere presa economică. De vreo trei-patru ani, pe lista lecturilor mele zilnice un loc important îl au însă articolele despre copii și educație. Nu, nu e vorba de revistele pentru mămici, ci texte peste care dau mai mult sau mai puțin întâmplător în publicațiile mele de suflet. Pentru că mi-ar plăcea să le păstrez undeva, dar mă gândesc că poate și unora dintre cei care trec pe aici le-ar folosi să le citească, m-am hotărât să le dedic eticheta „de prin presa”. Le voi prelua, deci, aici și pe blogul Sânzianei, în funcție de tematica pe care o abordează, cu link și un paragraf sugestiv. Mai jos, un astfel de text citit azi.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/tu-ce-parere-ai
Pe o bancă, într-un parc, un dialog între mamă şi copilul ei, de 9-10 ani: cel mic îi povestea un conflict pe care-l avusese cu un coleg, iar mama îi tot cerea detalii despre motivele care au dus la ceartă. „Tu ce crezi, cum ar fi trebuit să fac?“ Întrebarea a răsărit pe buzele copilului, fără arţag, fără parapon, candid şi sincer. Aştepta răspunsul curios şi fără rezerve.

Din weekendul lăudat ne-am întors cu sacul aproape gol

2011-09-19T12:52:00.000+03:00

Asaltați de diverse știri despre variante de petrecere a timpului liber pentru weekendul care tocmai s-a încheiat, ne-am hotărât să petrecem două zile curat urbane. Am lăsat parcurile pentru alții și ne-am făcut o listă de activități potrivite pentru toți patru. Ce a ieșit? Hmmm... Păi am început sâmbăta în forță cu expoziția de dinozauri din parcarea de la Romexpo. Deși e relativ interactivă - fiecare exponat are un buton pe care copiii pot apăsa pentru a-l pune în mișcare, există o măsuță cu puzzle-uri și una cu șabloane tematice pentru desen - după vreo 20 de minute eram gata pentru altceva.

Am plecat spre centru, în Piața Arthur Verona, unde citisem că vor fi statui vivante, cu ocazia Zilelor Bucureștiului. Am ajuns fix la ora la care programul trebuia să înceapă, dar organizatorii erau mai numeroși decât spectatorii. Am cotit-o spre Grădina Icoanei, unde fetele au testat leagănele și toboganele preț de vreo jumătate de oră, timp suficient să înceapă activitatea și în piațeta vecină. Am putut vedea cinci tipuri de statui vivante. Lara a fost foarte contrariată și mă tot întreba dacă sunt statui sau oameni. N-am vrut să-i ofer răspunsul pe tavă și, împreună cu unul dintre actori, am încercat s-o zăpăcim complet. Din când în când el îi făcea cu ochiul, în funcție de ce îi spuneam eu. Când deruta ei ajunsese deja la cote amuzante a apărut în peisaj o altă familie cu o fetiță cam de aceeași vârstă. Mama i-a spus sec: „Tu nu vezi că sunt oameni?” Iar bunica a remarcat că sunt „foarte bine realizați”. Mi-a venit să țip de frustrare...

În fine, am ascultat și o fanfară, apoi am pornit-o spre Strada de C'Arte. Deși era deja ora 13.00, expozanții abia își aranjau cărțile în rafturi. Strada Copiilor era pustie, singura activitate fiind o terasă cu muzică neadecvată și chipsuri și croissante preambalate la vânzare. Am insistat să cumpărăm câteva cărți, am apucat să mai constatăm că nu există toalete amenajate și ne-am retras spre casă pentru masa de prânz și somn.
Duminică dimineața am luat-o de la capăt cu programul nostru intens urban cu gândul să ne plimbăm prin centrul istoric. Primul obiectiv pe listă ar fi trebuit să fie o excursie virtuală prin Viena, însă la 11.30 cortul organizatorilor era gol.

Noroc că îi luasem Larei aparatul foto și am putut să dăm rapid un alt sens plimbării noastre: excursie de fotografiat în tandem tată și fiică. Ne-a pozat pe fiecare dintre noi, s-a pozat pe ea, un motan pe un gard, niște flori, oameni. Nu sunt cele mai bune poze din punct de vedere tehnic, dar e interesant pentru un părinte să poată vedea lumea prin ochii copilului lui. O înghețată (spectaculos servită) și un covrig mai târziu eram deja buni să ne întoarcem acasă.

Adăugați la asta și obișnuitele lecții de balet de sâmbătă după-amiaza, respectiv duminică dimineața, dar și o raită pe la castelul de la Izvor și aveți tabloul ultra-complet al weekendului nostru. Ce-am învățat din el? În primul rând că, la fața locului, multe dintre evenimentele anunțate pompos sunt... în curs de pregătire, asta ca să fiu politicoasă. În al doilea rând, rutina din programul copiilor asigură relaxarea părinților. Nu în ultimul rând, orașul e o junglă. Duminică seara, stând toți înșirați pe canapea, am propus să ieșim din nou afară. Lara a răspuns ferm: „Mai bine să mai stăm”.
Precizare: Am evitat voit inaugurarea Muzeului Antipa. Când s-o termina coada, să ne anunțați și pe noi.

Octombrie cu teatru

2011-09-18T17:48:00.001+03:00

Noi ne-am făcut abonamente la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii. Plătim două bilete și mergem la trei spectacole. Deși unele piese se joacă în zile și la ore când e program de grădiniță, școală și serviciu, am reușit să găsim pe listă și câteva potrivite. Mai merge cineva?

Publicitatea pentru copii

2011-09-15T15:42:00.000+03:00

Reclame la mezeluri, chipsuri, sucuri, alune și iaurturi cu fructe - asta am găsit într-un catalog pentru copii. Poate că la prima vedere nu e grav. Însă, pentru că noi am ales să nu avem televizor și deci expunerea pe care Lara, dar și noi, o avem la reclame e mult mai redusă, ne-au sărit imediat în ochi.
De mai multă vreme mă întreb în sinea mea până unde merg producătorii care țintesc copiii ca principala categorie de public, cât de agresivi își permit să fie și cum își formulează mesajele. Mi-am propus chiar să văd dacă există legislație în domeniu, dar recunosc că până acum n-am apucat.
Am reținut la un moment dat - și am apreciat - că cei de la Itsy Bitsy au anunțat că își selectează clienții de publicitate în funcție de cât de potrivite sunt produsele lor pentru copii.
Oarecum în aceeași idee, mi-a plăcut la un magazin Kaufland - nu știu dacă e regulă în toată rețeaua lor, pentru că nu le am în drum și deci nu-mi fac în mod curent cumpărăturile la ei - că deasupra unei case de marcat era un anunț pentru părinți cum că pe rafturile acelea tentante în dreptul cărora stai câteva minute la coadă nu sunt dulciuri. Erau, în schimb, prezervative... :)
Sunt curioasă: mai ferește cineva copiii de reclame? Copiii voștri cum reacționează când aud sau văd o reclamă? Ce le spuneți dacă vă cer un produs dintr-o reclamă? Știe cineva, există vreo reglementare pentru copii în legislație?

Numărătoarea

2011-09-14T13:03:00.000+03:00

De mai multă vreme am observat că Larei îi plac cântecele cu numărători. Apoi, a urmat o fază în care dintr-o dată zicea „Hai să numărăm…” ceva, orice. A început chiar, acum vreo două-trei luni, să facă socoteli ușoare.
Așa că atunci când la Sighișoara am intrat într-un magazin cu suveniruri care mai de care mai kitschoase, numărătoarea de lemn pe care mi-au picat ochii a fost un adevărat colac de salvare. S-a potrivit de minune și cu faptul că de curând citisem o poveste în care apărea o numărătoare și îi explicasem ce e și la ce se folosește și îi povestisem că am avut și eu una când eram mică.
Nu numai că s-a topit toată când i-am cumpărat-o, dar de atunci au devenit prietene nedespărțite, iar operațiile de adunare și scădere sunt deja la ordinea zilei. Larei îi place să se joace cu numerele.

Dialoguri recente

2011-09-12T12:10:00.000+03:00

Despre icre

- Voi știți cum ajung ouăle de pește la magazin? Le aduc scafandrii.

*******
Ce este muzica

- Muzica există atunci când o ascultă oamenii, nu când e de capul ei.

*******
Cum a fost creată lumea

- Lumea a fost creată de Dumnezeu, de Doamne-Doamne și de 12 zâne. Că Dumnezeu de unul singur nu s-ar fi descurcat.

*******
Pe lung și pe lat

- Lara, mi se pare că te-ai mai înălțat.
- Daaaa... Și am mai și slăbit.
- Cum așa?
- Păi pielea de pe burtă mi s-a dus în sus. Acum sunt mai mult înaltă decât lată.

Fumuri

2011-09-09T10:30:00.002+03:00

Când mă apropii de un părculeț cu leagăne și tobogane mă izbesc două lucruri: strigătele copiilor și mirosul de fum de țigară. Ce caută împreună nu știu. Chipurile, copiii respectivi au ieșit la aer. Dar aerul e neclintit pe căldură. Așa că fumul rămâne și el pe loc atât timp cât părinții îl suflă cu îndârjire de pe băncile unde stau la taclale.
N-am nimic cu fumătorii, fie ei și părinți, e alegerea lor, dar consider că libertatea lor se termină acolo unde începe libertatea mea de a-mi duce copilul în respectivul loc de joacă. Iar cu decizia de a pune fumul de țigară și copiii la un loc nu sunt de acord.
Noi aseară am intrat mai devreme ca de obicei în casă, întrebându-ne de ce mai ieșim...

Drumurile noastre...

2011-09-07T15:04:00.003+03:00

Haine, multe haine

2011-09-06T15:49:00.002+03:00

- Mama, să știi că de azi înainte o să port și fuste și rochii și pantaloni și colanți.

Asta mi-a spus Lara azi-dimineață și, pentru cine știe ce lupte duc cu ea de mai bine de doi ani, nu trebuie să spun mai multe.
Pentru ceilalți: nu știu ce-am făcut azi în mod special ca să merit replica asta, dar trebuie să știți că o iau ca pe o mare victorie. Atât de mare că mă gândesc să fac un drum până la Ikea să mai cumpăr un dulap la ea în cameră pentru noile colecții! Mai ales că de curând am început să-i dau Sânzianei din hainele aflate încă în circuit la Lara.

N.B. Consider că, pe termen lung, cheia succesului a fost regula „Alege-ți două zile pe săptămână în care, orice ar fi, te îmbraci în fustă și rochie”. A fost un fel de picătură care, încet-încet, a măcinat muntele de încăpățânare.

De ce mi-a plăcut de Negruța

2011-09-05T11:15:00.003+03:00

Ea e Negruța și are 6 ani. Atunci când nu plimbă copiii câte zece minute contra sumei de 15 lei, Negruța își îngrijește mânzul. Este working mom, cum ar veni. Cu toate astea, mânzul ei e alăptat natural. Pentru că în lumea poneilor alăptatul e încă ceva natural. Am văzut-o când își hrănea puiul și i-am atras atenția și Larei, dar am preferat să nu o fotografiem în acele momente, ca să nu o deranjăm.
Pentru cei care cred că sunt prea insistentă pe subiectul alăptat (atât aici, cât și pe blogul Sânzianei), reiau datele pe care le-am văzut în săptămâna mondială a alăptării - doar 12,6% dintre bebelușii din România au parte de alăptare exclusivă. Asociația Mame pentru Mame susține că următoarea cea mai mică rată de copii alăptați exclusiv din Europa este de 53%, în Irlanda.

Trist, dar adevărat

2011-09-04T11:52:00.000+03:00

Din Dilema Veche:

● Mi-am petrecut o jumătate de oră în micul loc de joacă pentru copii din spatele blocului. Un loc aparent vesel – copiii se dau pe tobogane şi se joacă în nisip, părinţii (bunicii, bonele etc.) stau înşiraţi pe cele patru bănci şi îi supraveghează. Dacă eşti atent însă, vei observa că nu există nici o comunicare între cele două grupuri. Vorbele celor mari către cei mici sînt, de fapt, nişte zbierete care se rezumă la: „Maria, lasă-l în pace pe băieţel!“, „Matei, nu mai arunca cu nisip!“, „Alexandru, dă-te jos de acolo!“, „Ioana, nu băga mizeria aia în gură!“ etc. După o jumătate de oră mă durea capul şi aveam senzaţia că asistasem la un spectacol cu nişte animăluţe într-o cuşcă şi cu dresorii lor. (A. P.)

Călare

2011-09-02T11:58:00.003+03:00

Vacanța de anul ăsta va rămâne în istoria familiei cu numele vacanța de călărit. Fiecare pe ce a putut...

Din nou madame Dolto

2011-08-23T16:43:00.002+03:00

Dacă ați citit ce am scris acum trei luni despre Françoise Dolto și vă mai și numărați printre cele câteva prietene care mi-au cerut să le împrumut cărțile cu pricina, am o veste bună pentru voi. Am primit o carte de-a ei și mai și. De fapt, mult mai și! (Celor cu experiență: scuzați entuziasmul, eu abia acum o descopăr...)
În primul rând, „Când apare copilul” e într-un limbaj foarte accesibil. Volumul reprezintă de fapt suma unor emisiuni la radio, deci se adresează oricăror părinți, indiferent de mediu, pregătire etc.
Principiul e că răspunde la unele scrisori pe care le primește pe adresa emisiunii, selectate pentru reprezentativitate - deci șansele ca probleme din carte să fie și ale noastre sunt mari. Ce îmi place și mai mult e că revine asupra unor subiecte, pe măsură ce ascultătorii îi scriu că au rămas cu nelămuriri.
Iar ceea ce îmi place cel mai mult este că madame Dolto spune că, de fapt, nu își propune să ofere soluții, explicații universal valabile, ci să ajute părinții să găsească ei înșiși răspunsurile potrivite contextului în care se află.
Într-un text de pe coperta a patra, cititorii sunt avertizați că, având în vedere că răspunsurile sunt structurate pe teme, e mai bine să fie citite pe măsură ce se lovesc de problemele respective - fiecare are câte un titlu din care reiese ușor la ce se referă. Eu am ignorat acest mesaj și am devorat-o cap-coadă. Sigur o să revin la unele capitole, poate nu doar o dată.
Așa că, deși o să v-o împrumut, vă rog să n-o țineți prea mult. Sau mai bine o să v-o fac cadou când o să fie ziua voastră de naștere (da, știu, stric surpriza...) Numai să mă anunțați dacă v-am convins să v-o cumpărați voi înainte.
Dacă vreți să aruncați online un ochi, am găsit și un pdf după o versiune mai veche, editată de Humanitas. Eu am citit-o pe cea mai recentă, de la Editura Trei. N-am idee dacă sunt diferențe majore. Vă recomand să mergeți direct la cuprinsul de la final și să bifați câte dintre titlurile subiectelor tratate vi se par de interes.

Cand Apare Copilul o Psihanalista Da Sfaturi Parintilor Dolto Humanitas 1994

Pe două roți. Nu încă

2011-08-22T13:13:00.001+03:00

Genunchii mei își amintesc foarte bine primele ture cu bicicleta pe două roți. Atât de bine încât i-au transmis creierului meu să uite, ca niciun altul, mersul pe bicicletă. Atât de bine încât i-au spus apoi spatelui meu să se blocheze într-o poziție nefirească cu doar câteva luni înainte ca Lara să ajungă la vârsta la care ar putea începe să renunțe la roțile ajutătoare.
Prin urmare, când la cea mai recentă vizită la Decathlon am văzut în raft o ciudățenie numită Training Bar ce are ca scop învățarea mersului pe două roți cu mai puține riscuri atât de partea copiilor, cât și a părinților, nu am stat pe gânduri. Drumul până la casa de marcat mi s-a părut o cursă cu obstacole. M-am uitat în jur de câteva ori să mă asigur că nimeni nu râvnește la ciudățenia mea și am plecat cu ea la braț cu senzația că duc o comoară.
Odată prezentată colocatarilor, ciudățenia a fost privită ca o... ciudățenie și apoi ignorată preț de câteva zile. Însă atunci când am luat hotârărea să o încercăm, momentul revelației nu a întârziat să vină. Așadar, numita Training Bar de la Decathlon, care costă 89 de lei, nu este, cum ar putea crede unii, pentru copii, ci pentru părinți. Copilul n-a avut nicio treabă - ținea ghidonul oricum numai drept nu, dar trăia cu impresia că deja a învățat să meargă pe două roți. Însă părintele... ei, părintele... În ciuda faptului că nu implică niciun fel de durere de spate, folosirea sus-numitei e dătătoare de felurite senzații. Trebuie să ai condiție fizică, nu glumă, să alergi după copil, în ritmul lui, pentru că dacă încetinești cât de puțin sistemul nu mai funcționează. Iar copilul, care deși nu știe încă să meargă pe două roți, va rămâne de unul singur pe o bicicletă cu numai... două roți. Bașca ciudățenia pe post de coadă, care nu sunt sigură că nu se contabilizează tot ca factor destabilizator.
Așadar, interesantă ciudățenia. O investiție mai mică decât abonamentul pe o lună la sală, însă cu riscuri ceva mai mari: frecvența utilizării depinde atât de cheful personal, cât și de cheful copilului - bicicleta nu poate fi manevrată doar cu ajutorul ciudățeniei, e nevoie să țină cineva și de ghidon.
În fine, bine de știut că există. Și trebuie să recunosc că spatele nu doare deloc.

Filmele de la cinematograf - pentru copii sau părinți?

2011-08-18T21:41:00.000+03:00

Îmi place Harry Potter. Am devorat cărțile, am văzut și filmele, însă pe Lara nu cred că aș duce-o prea curând să le vadă. Nu știu exact de la ce vârstă sunt recomandate filmele din serie, dar sunt sigură că pentru ea e încă mult prea devreme să le vadă.
Același lucru îl gândesc însă și despre multe alte filme aparent pentru copii. Unele chiar au o grafică inofensivă, însă dialogurile, poantele e greu de crezut că ar putea fi înțelese de copii.
Am avut revelația asta când am cumpărat - în virtutea inerției - partea a doua a colecției Disney de la Adevărul. Am încercat să citim câteva dintre poveștile respective, cunoscute în primul rând datorită variantelor cinematografice cu super încasări („Regele Leu”, „În căutarea lui Nemo”, „Povestea jucăriilor”, „Incredibilii”, „Ratatouille”, „Mașini”, „Compania Monștrilor”, „Wall-E”) și ne-am plictisit îngrozitor și noi și ea. Nu mai spun că dintr-unele n-am înțeles nimic.
Mă întreb sincer cu ce rămâne un copil de câțiva ani din poveștile astea. Mă întreb de ce ți-ai duce copilul la cinematograf să le vadă, de ce i-ai întreține „pasiunea” căzând în toate capcanele întinse de specialiștii în marketing ai acestor producții: tricouri, căni, abțibilduri, ghiozdane, jucării cu personaje, trotinete... și cine mai știe câte asemenea.
Serios, cui se adresează de fapt filmele astea „pentru copii” și cum mai putem face diferența între cele care sunt pentru așa-zișii copii din noi, părinții, și copiii-copii?

Primul șotron

2011-08-16T16:16:00.003+03:00

L-a descoperit întâmplător, ieri dimineață într-un parc, i-am explicat ce se face cu el, iar seara când am ieșit din nou ne-am desenat unul doar al nostru. Am sărit într-una preț de o oră, pe rând, și cred că acolo eram și acum dacă, spre norocul meu, nu ne trimitea întunericul acasă.

Habarnam se întoarce

2011-08-08T14:26:00.004+03:00

Şşşşş! Vă rugăm nu ne deranjaţi! Deși nu am apucat să ne plictisim nici de prima, de curând am intrat în posesia celei de-a doua cărți cu Habarnam și am început s-o citim. De data asta, personajul pornește în călătorie către orașul soarelui. Surse din anturajul lui Habarnam spun că va urma și o a treia aventură, încă și mai departe - chiar pe lună!

La dublu (I)

2011-08-05T15:53:00.003+03:00

Aceasta este o coincidență. Aceasta nu este o coincidență.

Domnișoara personalitate

2011-08-05T12:38:00.001+03:00

Mi-am dat seama, uitându-mă în diagonală peste ce am scris pe aici, că se poate înțelege că relația cu Lara e una ușoară, armonioasă chiar. Azi e însă una din acele zile când simt nevoia să spun că, de fapt, e chiar dificilă. Are atâta personalitate cât să spună „nu” aproape la orice și să-și mai și susțină poziția cu argumente.
Credeam că vârsta tabieturilor se încheie pe la 2 ani, însă la ea pare să revină periodic. Zilnic ne certăm din cauza hainelor cu care urmează să se îmbrace. Purtatul papucilor în casă e, și el, subiect de harță. Până și pijamaua pe care trebuie s-o alegem pentru grădiniță se transformă, de cele mai multe ori, în motiv de ciondăneli. La fel, mâncarea e un subiect de dispută - a nu se înțelege că n-ar fi o mare mâncăcioasă, dar farfuria trebuie să fie într-un anume fel pentru a o atrage. Da, da, farfuria în sine. Foarte vehementă a fost și când s-a hotărât să renunțe la cercei.
Așadar, nu, relația mea cu Lara nu e deloc una ușoară. Dimpotrivă, simt cum pe zi ce trece îmi îmbunătățesc abilitățile de negociere. În clipele de maximă încrâncenare îmi pun speranțele în Sânziana - nedrept, știu - că va adopta ea toate hainele rămase nepurtate de la Lara, jocurile nejucate sau cărțile necitite.
Pe de altă parte, am văzut în ultima vreme tot mai multe fetițe de 4-5 ani croite după chipul și asemănarea mamei: hainele în același stil, tunsoarea cu aceeași linie, accesoriile atât de asortate că e clar de la o poștă că au fost servite pe tavă, ca să nu mai zic că execută orice comandă fără crâcnire. Și apoi îmi întorc privirea spre căprița mea - mai dezlânată, ciufulită, îmbrăcată contrar oricărei porniri materne.
Unele mame îmi aruncă și ele priviri, cumva condescendento-nedumerite: „De ce o las așa?” O las pentru că nu vreau să spună ca mine doar pentru că n-are încotro, dar pe de altă parte dacă se hotărăște să poarte iarna pantaloni scurți trebuie să fiu lângă ea, să-i explic că se va îmbolnăvi. O las pentru că, mai mult decât să-mi placă mie ochiului acum, în fiecare clipă, îmi doresc să o ajut să devină independentă, să-și formeze niște gusturi proprii. Iar abilitățile de negociere de care spuneam mai sus par să se dezvolte nu doar la mine, ci și la ea.
E greu. Unele zile trec ca pe câmpul de luptă. Uneori pleacă la grădiniță supărată pe mine, iar eu rămân acasă foindu-mă că dacă n-am făcut bine, dacă i-am cerut prea mult, dacă am insistat prea tare, dacă o fi bine îmbrăcată... Alteori îmi spune că nu mă mai iubește. Rareori ea e cea care face primul pas pentru a ne împăca. Sper să mă pricep să modelez toate astea într-o personalitate puternică, dar nu arogantă, într-un om capabil să hotărască pentru el și chiar pentru cei din jur, dar numai cu voia acestora.

Dorul

2011-08-04T14:06:00.000+03:00

- Mama, vrei să-ți cânt un cântec de dor?

Wi-Fi Zone

2011-08-03T12:18:00.002+03:00

Două plăcuțe în aceeași zi... mult internet în parcurile de la noi din cartier. Am fost tentată să mă entuziasmez când le-am văzut, dar apoi mi-am dat seama că n-am văzut vreodată vreun părinte cu laptopul în parc. Sau, în fine, am văzut, dar doar cât copilul foarte mic doarme în cărucior. Iar asta nu se poate întâmpla la un loc de joacă, unde de obicei vin copii mai mari și e mare hărmălaie.
Site-ul primăriei nu pare să știe nimic despre asta. Eram curioasă să văd cum comunică ei inițiativa.

Tot citim...

2011-08-01T13:50:00.002+03:00

Dacă tot ne-am pornit, acum nu ne mai oprim. Plimbările s-au lungit considerabil pentru că ne oprim la fiecare mașină parcată ca să citim literele de la numere. Noul ritm îmi amintește de perioada în care la umbra fiecărui fir de iarbă ne aștepta o descoperire, iar drumul spre parc devenea ieșirea propriu-zisă.

Inevitabil

2011-07-29T19:36:00.000+03:00

Și a venit și momentul acela în care, când mi-era lumea mai dragă, Lara mi-a spus:
- Știi, mama, că la puță se mai spune și penis.
Am înghițit nodul care mi s-a pus în gât și am încercat să răspund firesc:
- Da, știu. Dar tu de unde știi?
- Mi-a spus Matei. Dar la puța de fete cum se mai spune?
- Vagin.
- Vagin?
- Da.
- Ce ciudat.
După câteva minute:
- Mama, cum ai zis că se spune?
După câteva ore:
- Mama, dar de ce există doamne și băieți?

Dimineața la mare

2011-07-28T20:30:00.000+03:00

De această dată nu ne-am trezit să vedem răsăritul, dar rămâne pe data viitoare...

Fiecare se descurcă cum poate

2011-07-28T14:04:00.003+03:00

Excursia de la mare a fost o aventură din multe puncte de vedere - departe de casă, departe de mama, prima dată la cort, vreme instabilă etc. Eu am avut însă emoții legate de cum urmau să se rezolve anumite probleme administrative... Se pare că n-aveam de ce :D

Transhumanța scoicilor

2011-07-27T00:40:00.005+03:00

- Scoicile, când pleacă toată lumea de la mare, ies la mal și mănâncă mult-mult până se fac atâta de mari (arată din mâini cam cât o farfurie întinsă). Și vara, înainte să vină oamenii la mare, fac mult caca de scoici și nu mai mănâncă nimic și se fac mici la loc.

Alo, mama?!

2011-07-25T19:15:00.003+03:00

- Să știi că adun scoici și comori pentru tine. E tare bine la mare, mama! Când o să se facă Sânzi bine și o să aibă voie la soare, să venim cu toții aici. O să-i spun lui tati să vă ia și pe voi, bine? Daaaa, e loc în cort destul. Eu am dormit în sacul albastru și tati în cel verde. Da, mami, am mâncat bine și am dormit. Hai că nu mai pot să stau la telefon, că mă duc să mă joc. Pa-pa! Te pup!

Pe litere și pe cifre

2011-07-24T19:20:00.001+03:00

Două întâmplări din aceeași zi (4 ani și 8 luni):

- Ia vezi, ce scrie acolo?
- A-R-B-O-R-E
- Adică? (Încercam să verific dacă reușește să și înțeleagă ce a citit pe litere.)
- Pom.

*****

- Mama, îți citesc o poveste?
- Da.
- Ce poveste vrei?
- Albă-ca-Zăpada. (Ia cartea, se uită la cuprinsul întins pe două pagini și identifică titlul poveștii undeva, la jumătatea paginii a doua.)
- E la 2-4-7. Ce număr e ăsta?
- E două sute patruzeci și șapte. (Dă pagină după pagină până ajunge la Albă-ca-Zăpada și începe, firesc, să-mi povestească din amintiri.)

Fotbalistele

2011-07-22T14:09:00.000+03:00

- Mami, tu ești cel mai bun fotbalist din lume, dar nu mai bun decât mine.

Despre copii

2011-07-20T11:51:00.001+03:00

- Și, e geloasă?
- Nu.
- Că cel mare al nostru e foarte gelos. De când a apărut cel mic nu ne mai înțelegem cu el.
- Mama, ce înseamnă gelos?
- Când vrei să iei lucrurile altcuiva.
- Deloc?
- Adică cum, mama? Când nu vrea să ți le dea?
- Când nu i le ceri. Când încerci să i le iei pur și simplu, fără să întrebi dacă e de acord să ți le dea și ție.
Dialogul cu bunicuța din parc s-a transformat rapid într-un dialog cu Lara. Pentru că nu putea fi un dialog cu bunicuța, despre Lara, de față cu Lara. Nu înțeleg de ce oamenii își imaginează că e normal să vorbești despre un copil de 3 ani (el), respectiv 4 spre 5 ani (ea) ca și cum ei n-ar fi de față, ca și cum n-ar înțelege că e vorba despre ei.
Și nu doar bunicii cad în capcana asta. Ne întâlnim cu amici părinți care ne întreabă:
- Și, cum e cu doi?
- Nu pot să-ți răspund.
- Haide dom’le, zi.
- Nu pot să-ți spun.
- A, deci e nașpa?
- ...
Cu toții avem cred cuvinte care ne răsună în cap încă de când eram mici pentru că le-am auzit de la cine știe ce unchi la vreo masă în familie. Etichete care ni s-au pus și care ne-au influențat apoi în viață. De ce să ducem asta mai departe cu copiii noștri?

Despicând povești în două (sau patru)

2011-07-18T12:24:00.005+03:00

Am crescut într-o cameră cu rafturi pline de cărți și mereu, înainte să adorm, îmi plimbam privirea peste cotoarele volumelor, încercând să ghicesc cum se numeau și cine le erau părinții. Ani de-a rândul, când mă gândeam ce-aș vrea să mă fac când o să fiu mare, prima dorință era să am un pat mare în care să stau toată ziua să citesc. Cititor de meserie, cum ar veni. Nu știam că, de fapt, meseria asta de cititor e doar o parte din cea de părinte. Căci poveștile sunt una dintre cele mai la îndemână modalități de a dialoga cu copilul tău, de a-i transmite acestuia mesajele dorite, de a-l învăța despre lucruri poate aparent prea greu de explicat.
Așa se întâmplă că, de când avem în casă copii, și cărțile noastre sunt în număr tot mai mare pe rafturi. Unul dintre ele e pus strategic la înălțimea potrivită pentru ca Lara să își poată alege singură povestea. Citim înainte de fiecare repriză de somn - și de prânz și de seară - și nu există pedeapsă mai mare decât amenințarea că rămâne fără lectură.
Sigur că povestea preferată se schimbă odată cu trecerea timpului, dar printre cele pe care le-am tot citit cu bucurie întreaga familie în ultimele luni au fost „Balul florilor”, „Șorichiț nu vrea la glădiniță” sau „Angelina balerina”.
Încercăm, și eu și Bogdan, să aruncăm un prim ochi critic pe cărți, pentru a nu avea surprize. Eu una am pățit-o însă cu o poveste dintr-o culegere mai groasă, din care bifasem deja clasicele Albă-ca-Zapăda, Cenușăreasa și alte asemenea. Numai că într-o zi Lara s-a oprit la povestea Barbă-Albastră, un titlu aparent inofensiv, în care m-am avântat cu inocență. Pe scurt, Barbă-Albastră a avut șase neveste pe care le-a omorât, iar corpurile lor sunt ascunse într-o încăpere din castelul său. Cea de-a șaptea soție le descoperă, Barbă-Albastră încearcă s-o omoare, dar frații ei o salvează în ultimul moment și îl ucid pe personajul principal. Pe măsură ce citeam, am încercat s-o dau cotită, dar nu mi-a ieșit. A trebuit să parcurg textul până la capăt și recunosc că nu m-a dus mintea să improvizez din mers.
Știu că la copii percepția asupra morții și a acțiunilor violente e cu totul diferită de cea a adulților. Și sigur că am insistat asupra faptului că totul e doar o poveste, la fel cum de poveste sunt și prințesele perfecte (fiecare cu frustrările lui :D). Dar, într-o zi, în bucătărie Lara a luat cuțitul de pâine aflat mereu la îndemână și nebăgat în seamă până atunci și mi l-a pus la gât spunându-mi: „Îți tai gâtlejul cu cuțitul!”. Coincidență sau nu, în ziua aceea citisem din nou povestea respectivă, la cererea ei. Pentru că da, fascinația pentru rău există în fiecare copil. Și da, cred că, până la o anumită vârstă (încă nu știu care, dar probabil că îmi va spune Lara), lucrurile trebuie mestecate întâi de părinți și apoi înghițite de copii.
Deși poate că ar merita un subiect separat, spun tot aici: am auzit diverse păreri cum că poveștile sunt mai frumoase spuse decât citite, iar imaginile ar trebui mai degrabă închipuite decât arătate. În schimb, eu cred că a-i crea unui copil obiceiul de a ține o carte în mână este la fel de important ca și stimularea imaginației. Iar faptul că Lara spune că abia așteaptă să știe să citească și cărți fără poze, de oameni mari, zic că e un rezultat bun.

Cinematograful revine

2011-07-15T15:09:00.002+03:00

După aproape un an, am bifat a doua ieșire la cinematograf. Ne-am uitat cu jind la promoția „bilet de familie - 2 adulți + 2 copii”, dar am decis că, deși am avea suficienți membri pentru a ne încadra la categorie, ne limităm deocamdată la 2 + 1.
Ce-am văzut? Ce altceva am fi putut vedea decât „Winnie the Pooh”... N-o să fac acum o cronică a filmului, o să spun doar că am rămas cu senzația că Lara a fost singurul copil care părea să se bucure de ce vedea pe ecran. Eu alt râs n-am auzit în sală. Poate că erau cu gura plină de floricele, poate că erau anesteziați, poate că Winnie nu făcea glume bune... Nu știu care a fost problema și încerc să nu mă grăbesc cu concluziile.
În fine... Ne-am bucurat și noi de bucuria ei, mai ales că experiența de data trecută n-a avut prea mare succes. Pe de altă parte, de data asta i-am spus dinainte că la început sunt niște filmulețe scurte fără legătură cu Winnie, numite reclame, că sonorul o să fie un pic cam tare, dar dacă o deranjează ne poate spune să plecăm și, mai ales, am schimbat locurile pe care le aveam - ne-am mutat pe ultimul rând. Cum am stat noi cocoțați acolo sus, personajele au părut mai prietenoase și nimeni nu s-a prins de ce am ieșit de fapt ultimii din sală.
Și trailerul (l-am pus pentru muzică :D):

Dileme educaționale

2011-07-11T11:27:00.000+03:00

Am început să mă gândesc la cât de cinstite sunt învățăturile pe care le transmitem copiilor noștri. Să fim serioși: dacă mie îmi plac manelele, n-o să-i pun copilului meu să asculte muzică clasică și invers. Dar nu înseamnă asta oare că îl privez de anumite cunoștințe, fie ele și în contradicție cu propriul meu sistem de valori? Ba da... Și atunci primul cuvânt care îmi vine în cap este pluralitate. Iar imediat apoi întrebarea: care e vârsta potrivită la care poți supune copilul la pluralitate culturală, menționându-i eventual (și cred că aici e adevărata dilemă) că tu apreciezi sau nu muzica, textul, tabloul, imaginea sau curentul cultural respectiv? Sigur, cred că tuturor ne-ar plăcea să împărtășim cu copilul nostru aceleași valori, dar ceea ce aș vrea eu cu adevărat este ca el sau ea să ajungă singur acolo și nu prin imitație și ne-expunere la lucruri diferite. E, asta cum se face?

Vicky Lara Bavaria

2011-07-06T14:50:00.003+03:00

... sau noi descoperiri pe taramul auto :)

Nisipul lor e mai curat

2011-07-04T15:31:00.004+03:00

N-o să scriu despre cât de civilizată, curată, organizată - până la urmă normală - e Germania față de România. Și nici despre câte zâmbete fără motiv am numărat în plus pe străzile lor față de străzile noastre. Și nici despre cât de liniștiți sunt copiii și părinții sau bunicii de la ei. O să scriu doar că, într-un părculeț oarecare dintr-un cartier oarecare din Munchen, pentru prima oară după multă vreme nu m-a mai mâncat pielea la vederea nisiparului. Iar când am ajuns acasă n-am simțit nevoia să-i fac baie Larei înainte de orice altceva.
Jocurile erau din materiale pe cât posibil naturale și, nefiind vopsite, se integrau foarte bine în spațiul cu adevărat verde din jur. Mi-a plăcut rumegușul de pe jos din anumite zone - nu se face noroi când plouă, nu intră în sandale. Am scanat cu mare atenție și pământul din jurul băncuțelor: nicio coajă de semințe, niciun ambalaj, un singur chiștoc de țigară într-un parc întreg. Nici diverse urme ale trecerii animalelor de toate felurile n-am văzut. Sigur, la ei câinii nu sunt stăpânii străzilor, dar și parcul avea poartă închisă la intrare. Și ce liniște în toiul zilei... Of!

Balerina

2011-07-02T03:46:00.004+03:00

la Munchen

Sărbători versus serbări

2011-06-25T00:34:00.003+03:00

Nu știu să spun exact de ce cuvântul „serbare” are pentru mine o conotație nu tocmai pozitivă, cam ca „festivitate”. E ceva, așa, ca o obligație - un eveniment la care te duci ca să nu zici că nu ai fost, unde interacționezi cu alții, dar de fapt rămâi în lumea ta, schimbi două-trei amabilități și eventual mănânci tot atâtea fursecuri.
La grădinița Larei (despre care am mai scris aici) nu sunt serbări. Nu m-am prins chiar din prima, dar cuvântul „sărbătoare” are cu totul alt înțeles și faptul că, de-a lungul unui an, îl folosim de vreo cinci ori chiar e prilej de nerăbdare și emoție.
Deși fiecare dintre aceste sărbători are o încărcătură aparte, Sărbătoarea verii mi se pare mie că are cea mai mare amploare. Este singura care reunește toate grupele din grădiniță și unde pot veni oricât de mulți invitați din partea fiecărui copil, pentru că are loc într-un spațiu foarte larg și primitor (nu spun mai multe, de teamă să nu carecumva să nu ne mai cuprindă pe toți anul viitor). Durează o jumătate întreagă de zi, fără grabă, și are un desfășurător care alternează momente în care ne adunăm cu toții cu altele în care ne răsfirăm, pentru a ne regăsi fiecare ritmul propriu.
În fiecare an, copiii trec prin anumite probe sau participă la unele jocuri ușor diferite față de anul anterior, iar după fiecare dintre acestea primesc recompense simbolice. Cei mai mari, care au mai trecut deja prin această sărbătoare, știu însă că ce-i mai bun vine la urmă - fiecare primește o coroniță de flori, împletită cu mult drag de educatoare și părinți.
Nimeni nu recită pe de rost poezii în fața clasei, ci toți cântă, împreună cu părinții, într-un glas, nimeni nu e cel mai bun din grupă pur și simplu, ci doar cel mai bun la ceva anume, și toată lumea - copii, educatoare, părinți - sărbătorește că a mai trecut un an. Să înceapă vara!

La vie en mauve

2011-06-24T13:22:00.002+03:00

În scaunul de maşină

2011-06-21T17:09:00.003+03:00

Că tot e sezon de vacanțe și rost de plecări pe drumuri, aud povești și văd poze/filmulețe cu copii în mașină. Unii prieteni mi-au spus deschis că au probleme în a-şi ţine copiii în scaunul de maşină. Alții nici măcar nu-și pun problema.
În trafic văd zi de zi o mulţime de familii în maşinile lor în formaţia mama şi tata în faţă, iar copilul în picioare între scaune, cu varianta tatăl la volan şi copilul în picioare în dreapta, eventual sprijinit de bord. Pe mine imaginile astea mă înfricoşează pur şi simplu. Anul trecut, am avut un accident de maşină. Nu foarte grav. Am fost loviţi din spate şi propulsaţi în maşina din faţă. Eu eram cu Lara pe bancheta din spate, ea în scaunul ei şi cu centurile puse. În timpul impactului am întors capul spre ea şi am văzut cu încetinitorul cum scaunul ei se îndepărtează de pe banchetă şi apoi, când totul s-a terminat, cum a rămas aplecat cam la 45 de grade în faţă.
Nu mă pot gândi ce s-ar fi întâmplat dacă nu avea centurile puse. Pentru că părerea mea despre necesitatea scaunelor de mașină s-a format când avea doar câteva luni. Pe atunci, în drum spre mare fiind, Bogdan a pus o frână bruscă. Eu o alăptam pe Lara pe bancheta din spate, deci niciuna dintre noi nu aveam vreun sistem care să ne ţină în scaun. Rezultatul a fost că am strâns-o cât de tare am putut în braţe, de frică să nu-mi zboare, iar eu n-am mai avut cu ce să mă ţin şi m-am proptit cu faţa în scaunul şoferului. Extrem de dureros, deşi frâna nu a fost urmată de niciun impact.
Aşa că Lara stă mereu în scaunul ei, cu centura pusă. Indiferent cât de tare încearcă să protesteze. Pe la doi ani, cred, a avut o perioadă scurtă în care nu mai voia în scaun și pace, dar i-am explicat rapid că maşina nu mai merge dacă nu stă şi chiar am făcut o mică demonstraţie - tras pe dreapta, oprit motorul... care a repornit miraculos când ea şi-a pus centura.
Mi-e groază însă că, pe zi ce trece, vede tot mai mulţi alţi copii lăsaţi între scaune în maşinile de lângă noi şi cere şi ea la fel. Încerc acum să îi explic că nu suntem de acord cu tot ce fac alţii. Sper să dea rezultate.
Sânziana a trecut și ea de ceva timp de la scoică la primul scaun, moștenit de la Lara. S-a adaptat repede situației. Evident dormind. Și mâncând. Cum era vorba aia: mănânc și dorm, mănânc?

Grădinarii

2011-06-19T15:19:00.003+03:00

Am auzit că, mai nou, există locuri în care te duci să grădinărești alături de copil - varianta modernă (a se citi cu plată) a „muncilor agricole” de pe vremuri. Pe de-o parte, cred că e o idee excelentă, pe de altă parte mi se pare trist că unii copii nu ajung să vadă în mod natural o grădină.
Din fericire, noi încă mai avem unde să exersăm gratis - grădina bunicilor, dar și ceva ghivece pe balcon. De fapt, două jardiniere - una cu flori, alta cu legume, pe care le-am pus să concureze una împotriva celeilalte, să vedem care dintre ele se umple de flori mai întâi.

Raiul pe pământ (III)

2011-06-18T11:16:00.002+03:00

- Mami, vreau să te pup pe burtica mea.
- Pe a ta sau pe a mea?
- Pe a mea. Adică pe a ta, dar care a fost a mea, când eram în ea. După aia a fost iar a ta. Iar după aia a fost a Sânzianei. Și acum e iar a ta.

Ce sărbătorim noi de ziua copilului

2011-06-14T18:09:00.004+03:00

De 1 iunie anul acesta am fost departe de calculator, așa că subiectul e un pic întârziat. Și poza e veche. Dar vreau să scriu despre asta de ceva vreme și nu mai aștept încă un an.
N-am conștientizat ziua copilului în primul an cu Lara decât preț de un „La mulți ani!”. În al doilea an a fost însă o sărbătoare în toată regula, pentru că fix de 1 iunie ne-am mutat într-o casă mai mare, în care Lara are camera ei și viața noastră în trei - pe atunci - s-a schimbat total. Și tot atunci, unele lucruri s-au pierdut pe drumul spre noua casă.
„Nu aveţi televizor? Și atunci spre ce e orientată mobila voastră?” m-a întrebat cineva atunci când a aflat că, odată cu mutarea de acum trei ani am lăsat în urmă „cutia neagră”. Mi-a luat câteva clipe să înţeleg - nu mă gândisem niciodată până atunci spre ce sunt orientate cele trei module de canapea din sufragerie, dar răspunsul era evident: unul către celălalt. Iniţial, am fost tentaţi să facem un colţar pe care, aproape oricum te-ai fi aşezat, ai fi avut într-adevăr vedere liberă către un televizor imaginar. Numai că, pe măsură ce am început să primim vizite, ne-am dat seama că trebuie să despărţim colţarul în bucăţi pentru a ajuta discuţiile să curgă liniştit. Să ne putem privi în ochi şi să ne râdem în faţă. Astea au venit însă după ce ne-am mutat, cu timpul. Gândul iniţial atunci când am lăsat televizorul în casa cea veche a fost că Lara are un an şi jumătate şi deja se joacă parcă prea des cu telecomanda. Era o chestiune de timp până când ar fi descoperit că pe unele posturi sunt desene animate non-stop şi ce motiv ai mai putea avea să te joci cu mama şi cu tata, să asculţi o poveste sau să ieşi în parc dacă există desene animate la discreţie?! Aşa că, încet-încet, am renunţat să ne mai uităm la ofertele magazinelor de electronice şi să nu mai fim la curent cu standardele în domeniul diagonalelor.
Primul efect a fost că am început să citim mai mult. Al doilea că ne-am dat seama că o mulţime de discuţii din lumea adulţilor gravitează în jurul reclamelor de la televizor. Desigur că internetul a căpătat o pondere uşor crescută în timpul nostru acasă, dar aici parcă filtrele funcţionează (încă) mai bine. Parcă putem pune stop mai uşor şi controlăm mai bine ce vrem să aflăm şi ce nu.
Timpul a trecut şi absenţa televizorului din casă nu înseamnă că Lara nu ştie desene animate întregi pe dinafară. Priorităţile noastre sunt însă altele. Ne jucăm împreună, citim şi doar dacă e weekend sau vacanţă şi chiar avem o oră liberă ne uităm împreună la un film. Nu-mi mai pot imagina o dimineaţă care să înceapă în faţa televizorului.

Fetele mele

2011-06-10T17:33:00.001+03:00

Am stat și m-am tot gândit zilele astea la ce am făcut eu mai important în viață până acum. Mi-au venit în cap tot felul de posibile răspunsuri, niciunul pe deplin mulțumitor. Sunt destule lucruri pe care aș fi vrut să le fac până acum, am planuri pe care le-am abandonat înainte de a le începe. Apoi, am văzut fotografia asta. Nu e mai veche de o lună, dar n-o privisem din perspectiva asta. Deci da, Lara și Sânziana sunt de departe cele mai importante realizări. E drept că am avut un pic de ajutor când le-am făcut, dar na, mama e numai una! :)

Ajutor pentru adulții de mâine

2011-05-26T15:53:00.006+03:00

Nu sunt o cititoare înfocată de cărți despre cum se cresc copiii. Pentru că nu cred în rețete pe tema asta, nici măcar atunci când vin de la așa-ziși specialiști. Cele câteva care mi-au trecut prin mâini m-au făcut să port discuții imaginare în contradictoriu cu autorii lor. Concret, din tot ce am citit, am reținut un singur sfat util, respectiv acela de a-l ruga pe copil să ia din raft obiectele pe care i le arăți tu și să le pună în cărucior, evitând astfel nebunia aia în care el ia tot ce îi pică în mână și tu țipi la el că îl lași acolo sau că n-ai bani sau mai știu eu ce explicație.
Dar toate astea până când am aflat de Françoise Dolto. Am citit pe nerăsuflate acum vreo două luni două cărți de-ale ei și apoi am vrut să mai citesc și altele. Din păcate, am înțeles că în România nu sunt traduse ca atare, ci sunt adaptate și compilate. Pe mine m-ar fi atras mai mult variantele pe care le-am văzut în franceză pe site-ul psihanalistei.
De ce mi-a plăcut așa de mult doamna Dolto? Pentru că este prima autoare cu care mă întâlnesc și care nu dă sfaturi despre cum să-ți faci mai ușoară viața de părinte, ci despre cum să-i faci viața mai ușoară copilului tău, când va fi adult.
Dolto este foarte aplicată - cărțile abundă în studii de caz. Psihanalista dialoghează într-un fel aparte cu copiii, ajunge la ei așa cum nimeni din lumea lor nu reușise până atunci și, uneori, rezolvă o problemă aparent gravă printr-un schimb scurt de replici.
Am aflat din cărțile ei de ce „murdărirea este bună” și care este rolul jocului la nisip. Un alt exemplu care mi-a rămas în cap este să nu-i spui niciodată unui copil „uită-te la mine când vorbesc cu tine”. De câte ori n-ați auzit în parc sau pe stradă o mamă sau o bunică țipând astfel la un copil? Iar acesta o ignoră parcă mai abitir. Evident, adultul se enervează și mai tare, copilul rămâne la fel de nepăsător și de aici o întreagă ceartă. În schimb, spune Dolto, copilul va fi mult mai atent la ce i se spune dacă în același timp are mâine ocupate. Sfatul ei surprinde, în carte, chiar și o educatoare, uimită că nu li s-a predat așa ceva la școală.

(Foto: www.edituratrei.ro)

La dentist

2011-05-25T11:33:00.000+03:00

Anul trecut, când mi-am programat o vizită de rutină la dentist, m-am gândit s-o iau și pe Lara. Deși știam că nu are nicio problemă, am vrut să vadă cum arată un cabinet stomatologic, să nu se sperie când o fi cazul, să se obișnuiască cu ideea. Săptămâna trecută am avut din nou programare atât eu, cât și Bogdan, și Lara și-a exprimat cu entuziasm dorința de a ne însoți. Prima pe scaun am fost eu, apoi ea, iar al treilea Bogdan. Când am ajuns acasă, i-a povestit lui Bubu că se pare că ea se spală cel mai bine pe dinți din toată familia, pentru că la ea dentistul a zis că e foarte bine, pe când la părinți a găsit câte o „gaură”.

Copilăria lui Bach

2011-05-23T15:11:00.003+03:00

M-am luat cu puzzle-urile și mi-a ieșit din minte că sâmbătă dimineața am aflat de la Lara că și Bach cu Vivaldi s-au cunoscut, la fel ca Mozart cu Beethoven. Cum ar veni, a copilărit cu al patrulea compozitor.

(Foto: www.clasicefantastic.ro)

3D

2011-05-23T10:30:00.006+03:00

Noua pasiune a familiei... În afară de răbdare și îndemânare, aceste puzzle-uri 3D cer să știi să citești literele și cifrele.

Cu copiii (cei mari) de față

2011-05-20T10:28:00.001+03:00

Într-un parc, zilele trecute, am văzut o mămică alăptând un bebe mic, mic. Era destul de aproape de locul de joacă, pentru că avea și o fetiță mai mare. Nu i-am atras Larei atenția în niciun fel, deși alteori îi arăt și graviduțe și bebeluși care mănâncă. În schimb, se pare că ea a urmărit totul discret, pentru că, la un moment dat, când mămica s-a ridicat de pe bancă cu bebelușul în brațe, m-a întrebat: „Dar pe spate de ce nu-l bate?”. Dincolo de surpriza că știe deja toți pașii din ritualul alăptării, mi-a dovedit că n-am greșit deloc că n-am ferit-o. Cum spuneam.

Cineva și-a tras copac

2011-05-19T09:26:00.002+03:00

Puţină ciocolată

2011-05-17T15:49:00.001+03:00

-Tati, vreau te rog ciocolată.
-Hmmm...
-Puţin, puţin. Cât îmi dai sunt mulţumită.

Castelani de weekend

2011-05-16T15:44:00.002+03:00

Am aflat anul trecut de un loc de joacă minunat - castelul din Parcul Izvor. Clasicele jocuri din mai toate parcurile renovate de copii sunt puse aici între pereții unui castel și totul capată astfel un farmec aparte. Singurul minus este că parcul, relativ nou, are doar copaci tineri, care nu reușesc să țină suficientă umbră. Așa că, pe perioada unui an propice statului îndelung afară, zilele lui sunt destul de numărate. Dar duminica asta temperatura a fost numai bună. Ne-am amuzat cu toată familia la jocurile pentru copii și la aparatele de gimnastică pentru adulți, am stat la umbra castelului și am mâncat struguri, ba chiar am aplecat iarba din preajmă, pentru un picnic imaginar. Și am făcut și poză-portret să ne amintim peste timp cum arăta Lara la fix 4 ani și jumătate.

Ah, gunoiul nostru

2011-05-11T11:16:00.001+03:00

De obicei, mă feresc să scriu aici sau la Sânziana despre lucruri care nu au legătură cu copiii. Dar... pentru că încă n-am întâlnit copil care să nu fie fascinat de mașinile de gunoi și de gunoieri (nici Lara nu face excepție) și pentru că acum câteva zile am stat cu Sânziana în mașină, urlând de foame, minute bune în spatele unei mașini de gunoi care bloca o stradă întreagă la o oră cu trafic intens... scriu.
În '94 am stat cam o lună la Paris, într-un cartier oarecare, într-un bloc obișnuit de locuințe. Cum ar veni, am trecut de experiența turistică și am ajuns să observ și lucruri din bucătăria orașului. Nu pot să nu-mi amintesc uimirea cu care am remarcat atunci cum stăpânii de câini erau toți dotați cu lopățele și pungi și strângeau fără să le spună nimeni ce rămânea în urmă lor sau că la baza tuturor copăceilor plantați pe trotuare existau niște grilaje care împiedicau scurgerea pământului, atunci când ploua, sau ridicarea prafului, atunci când bătea vântul. Dar uimirea mea a fost maximă atunci când, într-o noapte, m-am trezit din cauza unui zgomot despre care am aflat ulterior că provenea de la mașina de gunoi. Pentru că da, la Paris, în 1994, gunoiul se ridica noaptea. M-am mai trezit și a doua oară în nopțile următoare, însă apoi am început să asimilez zgomotul respectiv cu unul obișnuit și l-am ignorat.
Am devenit chiar ținta bancurilor în familie cu uimirea asta a mea legată de ora ciudată la care se ridica gunoiul la Paris, însă toată lumea a fost totuși de acord că micul detaliu simplifica mult lucrurile. (Pe aleea din spatele blocului în care stăteam - în București - la acea dată, se claxona intens în unele dimineți, în jurul orei 8.30, când șoferii grăbiți să ajungă la serviciu făceau coadă în spatele unei mașini de gunoi, iar vara... ei bine, vara, închideam geamurile din cauza mirosului care devenea insuportabil atunci când gunoierii răscoleau pubelele.)
De ce scriu toate acestea astăzi? Pentru că am auzit la radio o știre cum că serviciul de salubritate din Paris va înlocui mașinile de gunoi cu unele mai mici, mai puțin poluante și mai silențioase.
Și cele care circulă acum prin București aparțin unei generații mai noi decât cele din '94. Doar că încurcă la fel de mult circulația. Iar prea mulți copii sunt fascinați de ele. Dacă ar lucra noaptea, poate că mai puțini micuți s-ar visa, când vor fi mari, gunoieri.

PS1: Replica „Ce vrei cucoană, nu trebe să ne facem și noi treaba?!” chiar nu mă încălzește cu nimic. Serviciul de salubritate trebuie să fie un bun necesar, nu un rău necesar.

PS2: Am văzut de curând o domnișoară foarte aranjată care muta niște pubele pline ochi. Cine le pregătise pentru gunoieri îi blocase accesul la mașina de fițe din dotare, dar parcată corect pe ceea pe părea să fie un loc plătit. La cât de nervoasă era, nu cred că i se întâmpla pentru prima dată.

După 8 luni

2011-05-10T10:47:00.001+03:00

Încă din primele zile cu Sânziana, Lara ne roagă să o lăsăm să îi schimbe ea scutecul. Am tot încercat să-i explicăm că e treabă complicată. Apoi, am început să cedăm câte un pic - i-am cerut să ne dea ea la îndemână crema și șervețelele și scutecul curat. După opt luni, a învins - a schimbat-o ea singură și încă la un scutec plin de... noroc. Sigur că toată treaba a durat mult mai mult ca de obicei, dar niciuna dintre ele nu părea să se grăbească în altă parte.

Clasic chiar e fantastic

2011-05-07T16:23:00.004+03:00

Credeam că toată lumea știe. Dar pentru că weekendul ăsta a trebuit să refuzăm diverse invitații sub pretextul celor două spectacole din seria Clasic e fantastic - „Copilăria lui Mozart” și „Europa și muzica ei” - am constatat că nu chiar toată lumea. Nici măcar unii părinți interesați de cultura (muzicală) a copiilor lor, aflați la vârsta tocmai bună pentru astfel de activități.
Așa că reiau subiectul. Se întâmplă la Conservator și la Ateneu, în weekenduri, și sunt printre cele mai reușite spectacole pentru copii la momentul actual. Am mai spus - am plăti și bilet pentru a merge, dar regulile jocului spun că nu costă decât un e-mail, prin care să soliciți o rezervare pentru numărul de locuri dorit.
Aseară, discutând pentru a ne pregăti de „Copilăria lui Mozart”, Lara era un pic confuză - cine a fost surd: Mozart sau Beethoven? Nu mă deranjează că încă n-a reținut asta. Faptul că e familiară cu numele lor măcar, la 4 ani și jumătate, mi se pare un câștig suficient. La fel și că, aproape mereu când vine vorba de anotimpuri (sau când vede pe stradă o doamnă cu părul roșu), îl amintește pe Vivaldi. Asta pentru că a bifat toate spectacolele despre viața celor trei compozitori.
În plus, a fost deja de mai multe ori la Ateneu - ceea ce probabil nu mulți copii de vârsta ei au avut ocazia să o facă - și a învățat despre diverse grupe de instrumente, dar și despre cum ritmul muzicii dă tonul mișcărilor de dans și influențează costumația dansatorilor.
Dar, mai presus de toate astea, a învățat și învață în continuare că la un spectacol trebuie să ajungi cu ceva timp înainte de ora programată, să îți închizi telefonul mobil pentru a nu deranja artiștii, să respecți locurile pe care le-ai primit, să nu îi deranjezi pe ceilalți spectatori și, dacă ți-a plăcut, să aplauzi și chiar să oferi flori interpreților. Desigur, nu sunt singurele spectacole la care putea afla toate astea, dar, întâmplător sau nu, sunt cele la care sunt respectate majoritatea regulilor nescrise pentru astfel de evenimente.

(Foto: www.clasicefantastic.ro)

Mițele biciclistele

2011-05-04T15:42:00.002+03:00

Printr-o serie ciudată de întâmplări, Lara a ajuns să aibă nu mai puțin de 3 biciclete. Tragedia e că niciun alt membru al familiei nu e dotat cu roțile aferente pentru a o însoți în plimbări. Așa că salutăm pe această cale proiectele de închiriat cu buletinu', în special acesta, prin care Bubu se învârte și ea, din când în când, de două roți. Iar în vacanța recent încheiată, Mițele s-au plimbat pentru prima dată la șosea, pân' la Arcul de Triumf.

Într-o zi la grădiniță...

2011-04-29T15:31:00.003+03:00

O poză făcută într-o dimineață din acest aprilie mi-a amintit de o alta, dintr-o dimineață de iunie, și de poezia de mai jos, pe care am moștenit-o de la cele care au fost mame înaintea mea în familia noastră.

Într-o zi la grădiniță
Ne sosește o fetiță
Nici prea-naltă, nici prea scundă.
Avea cozi, avea și fundă.
Ea părea ca alți copii,
Nu aveai ce bănui.
Dar la prânz de primul fel
Ea nu s-a atins defel
Și a-nceput pe loc să strige:
„Nu vreau supă că mă frige!
Nu mănânc spanac și pace!
Carnea-i tare și nu-mi place.
Orice-ați zice, nici în glumă
Nu mă ating de vreo legumă.
Și din toate și din tot
Am să gust puțin compot”.
Toți priviră către ea.
„Cine este și ce vrea?
De unde vine? Din ce lume?
De ce țipă la legume?
Ce i-o fi făcut spanacul
De-l gonește așa, săracul?
Și fasolea? Și salata?
Cine știe ce-i cu fata?”
Și s-au dus la colțul viu
Să-l întrebe pe scatiu,
Care a spus: „Nu știu!”.
Atunci, s-au dus la țestoasă,
S-o întrebe, s-o descoasă,
Că ea are ani mai mulți de-o sută
Și e tare pricepută.
Ea îi privește, îi ascultă,
Stă pe gânduri vreme multă,
Și într-un târziu le spune:
„Știu. Acum aveți în clasă
O fetiță mofturoasă!
Asta nu-i o noutate,
Dar e o treabă cu greutate,
Că mofturoși trăiau și atunci
Când bunicii erau prunci
Și purici cu-ncălțări de-oțel
Zburau sus, sus, până la cer”.

Mă doare!

2011-04-14T16:19:00.003+03:00

Mă duc la piață să fac cumpărături, nu ca să mă umplu de liniște și spiritualitate. Și totuși. Dacă aș scrie vreo teză de doctorat pe tema violenței domestice aș găsi aici exemple cu carul. În doar câteva minute am auzit așa: „Fii-miu are 4 ani și 8 luni. Nevastă-mea îl trosnește în fiecare zi, n-am ce-i face”; „Tu iei bătaie de la nevastă-ta cum iei banii acu’ de la doamna. De ce nu dai și tu?”; „Aia?! O bețivă și-o vagaboandă!”.
Primul gând e să te încurajezi spunându-ți că se întâmplă doar în familiile din alt mediu, cele sărace cum ar veni - la propriu și la figurat. Numai că exemplele mele continuă și în parc. Am văzut recent un cuplu care arăta absolut obișnuit, cu o fetiță de aproximativ 4 ani. Au plesnit-o de câteva ori la rând. Lara a văzut scena și a amuțit. Altă dată mi-a povestit că a văzut „o babă urâtă” care își bătea nepoțica. E clar de ce era urâtă, nu?
Nu-mi iese din cap imaginea unui tată pe care l-am surprins făcându-i educație băiețelului de 3 ani după ce îl luase de la grădiniță: „Dacă dă el, dai și tu!”.
Dar violența nu e doar fizică. Cea verbală mă îngrozește la fel de mult. Aud pe stradă părinți care își înjură pur și simplu copiii și îi amenință cu tot felul de grozăvii. Nu înțeleg de ce și nici nu știu cum să procedez. Sunt tentată să intervin, să încerc să le spun că toate astea se vor întoarce împotriva lor mai târziu. Pe de altă parte, fiecare își crește copilul cum crede de cuviință. Dar mi-e groază că acei copii vor fi la un moment dat colegii sau poate chiar prietenii Larei și ai Sânzianei.
Părinți sau bunici le spun copiilor „Răule!” sau „Obraznicule!”, etichete pe care aceștia le vor lua în serios și, desigur, abia atunci vor deveni cu adevărat răi, respectiv obraznici. Există și varianta mai subtilă a descurajării permanente a copilului, a dărâmării încrederii în sine a acestuia, practicată mai ales de bunici și bone: „Tu nu poți face asta că ești mic.”; „Stai, nu te duce acolo, că n-o să fii în stare să te urci singur.”. De asemenea, „N-ai voie!” și „Rușine!” sunt două expresii pe care eu am refuzat să le pronunț în fața Larei și la fel voi proceda și cu Sânziana. Cel mai amuzant mi s-a părut când în parc s-a găsit o tanti să-i spună Larei că n-are voie nu știu ce, iar ea nici n-a reacționat. Pentru că habar n-are ce înseamnă cuvintele respective. Metoda cauză-efect a fost foarte eficientă în cazul nostru și, probabil, a fost motivul pentru care niciodată n-a fost nevoie să ascundem prin casă lucrurile considerate periculoase pentru copii.
În fine, bine ar fi să fie doar situații din această ultimă categorie (deși, într-o lume ideală, și acestea ar trebui să tindă spre zero). Din păcate, în București cazurile de violenţă în familie au crescut într-un singur an cu 70%. De aici. Pe site-ul Asociației No Abuse, care a făcut publice datele, stă scris: „Copiii victime ale violenței domestice sunt predispuși să reproducă acest gen de comportament.”