Domnișoara personalitate

Mi-am dat seama, uitându-mă în diagonală peste ce am scris pe aici, că se poate înțelege că relația cu Lara e una ușoară, armonioasă chiar. Azi e însă una din acele zile când simt nevoia să spun că, de fapt, e chiar dificilă. Are atâta personalitate cât să spună „nu” aproape la orice și să-și mai și susțină poziția cu argumente.
Credeam că vârsta tabieturilor se încheie pe la 2 ani, însă la ea pare să revină periodic. Zilnic ne certăm din cauza hainelor cu care urmează să se îmbrace. Purtatul papucilor în casă e, și el, subiect de harță. Până și pijamaua pe care trebuie s-o alegem pentru grădiniță se transformă, de cele mai multe ori, în motiv de ciondăneli. La fel, mâncarea e un subiect de dispută - a nu se înțelege că n-ar fi o mare mâncăcioasă, dar farfuria trebuie să fie într-un anume fel pentru a o atrage. Da, da, farfuria în sine. Foarte vehementă a fost și când s-a hotărât să renunțe la cercei.
Așadar, nu, relația mea cu Lara nu e deloc una ușoară. Dimpotrivă, simt cum pe zi ce trece îmi îmbunătățesc abilitățile de negociere. În clipele de maximă încrâncenare îmi pun speranțele în Sânziana - nedrept, știu - că va adopta ea toate hainele rămase nepurtate de la Lara, jocurile nejucate sau cărțile necitite.
Pe de altă parte, am văzut în ultima vreme tot mai multe fetițe de 4-5 ani croite după chipul și asemănarea mamei: hainele în același stil, tunsoarea cu aceeași linie, accesoriile atât de asortate că e clar de la o poștă că au fost servite pe tavă, ca să nu mai zic că execută orice comandă fără crâcnire. Și apoi îmi întorc privirea spre căprița mea - mai dezlânată, ciufulită, îmbrăcată contrar oricărei porniri materne.
Unele mame îmi aruncă și ele priviri, cumva condescendento-nedumerite: „De ce o las așa?” O las pentru că nu vreau să spună ca mine doar pentru că n-are încotro, dar pe de altă parte dacă se hotărăște să poarte iarna pantaloni scurți trebuie să fiu lângă ea, să-i explic că se va îmbolnăvi. O las pentru că, mai mult decât să-mi placă mie ochiului acum, în fiecare clipă, îmi doresc să o ajut să devină independentă, să-și formeze niște gusturi proprii. Iar abilitățile de negociere de care spuneam mai sus par să se dezvolte nu doar la mine, ci și la ea.
E greu. Unele zile trec ca pe câmpul de luptă. Uneori pleacă la grădiniță supărată pe mine, iar eu rămân acasă foindu-mă că dacă n-am făcut bine, dacă i-am cerut prea mult, dacă am insistat prea tare, dacă o fi bine îmbrăcată... Alteori îmi spune că nu mă mai iubește. Rareori ea e cea care face primul pas pentru a ne împăca. Sper să mă pricep să modelez toate astea într-o personalitate puternică, dar nu arogantă, într-un om capabil să hotărască pentru el și chiar pentru cei din jur, dar numai cu voia acestora.