Ultima zi de gimnaziu

La puțină vreme după ce am început să o ducem pe Lara la grădiniță, am participat la un eveniment în cadrul cărora mai mulți absolvenți de învățământ Waldorf ne-au povestit din experiența lor cu școala. Îmi amintesc de atunci că primul lucru pe care l-am observat la toți dintre ei era ceva ce văzusem deja și la pedagogii cu experiență pe care apucasem să-i întâlnesc - cât de clar și răspicat vorbesc toți, cât de bine argumentează, faptul că nu le auzi niciodată respirația acoperindu-le vorbele, că rămân drepți și nu se bâțâie, că mâinile lor nu trădează emoții, ci doar însoțesc coerent discursul... 

Pentru cineva care a văzut mulți oameni susținând conferințe și discursuri de tot felul, ba chiar a și fost în ipostaza de a prezenta diferite evenimente, părea neverosimilă stăpânirea de sine a acestor tineri absolvenți, știind că vorbitul în fața unui public cere mult exercițiu și tehnică. 

Nu știam la vremea respectivă prea multe despre ce înseamnă această pedagogie Waldorf și recunosc că nici acum, 12 ani mai târziu, nu cred că știu suficient.

În schimb, în tot acest timp, am fost uimită să observ cum Lara și alți colegi de-ai ei fac zi de zi frământări de limbă, exerciții ritmice, cântă la flaut, cos sau tricotează, își pun trăirile în culoare, modelează în ceară și, mai târziu, sculptează în lemn. Euritmia e o disciplină atât de complexă încât nici acum, după atâta vreme de când o văd săptămână de săptămână în orarul fetelor, nu știu cum aș putea să o descriu corect. 

Ce mi-e foarte clar, însă, e că toate astea împreună clădesc în cei care le exersează regulat exact acele abilități de care mă minunam la început.

Finalul de gimnaziu în Waldorf îi aduce pe absolvenți în fața unui "test" mult mai relevant, cred eu, decât orice examen standard de română sau matematică și cu siguranță mult mai util pe termen lung. Voi vă mai amintiți în ce a constat examenul de admitere la liceu, redenumit mai recent în evaluare națională? Eu nu doar că nu îmi amintesc absolut nimic, dar căutând de curiozitate subiectele pe internet a fost ca și cum le vedeam pentru prima dată și nici nu am știut să le rezolv. De altfel, pentru mine școala s-a desfășurat, din păcate, aproape în totalitate într-o senzație de inadecvare - la nevoile și dorințele mele, la dinamica întregii clase, la vremurile prezente și la cele viitoare.

Lara și toți colegii ei cred, însă, că își vor aminti complet altfel experiența gimnaziului, încununată de proiectele lor de final, și, cel mai probabil, vor păstra aceste amintiri pentru tot restul vieții.

Anul trecut, am văzut prima promoție care a terminat școala Waldorf înființată de o mână de părinți de la aceeași grădiniță, chiar în anul în care a început și Lara școala. A fost și atunci uimitor să văd cât de bine au comunicat acei tineri de 14 ani despre preocupările pe care le avuseseră în ultimul an, în unele cazuri devenite chiar pasiuni. Căci în asta constă proiectul de final de gimnaziu în Waldorf - copilul își alege cam cu un an înainte o activitate pe care vrea să o descopere, iar la finalul acestui interval găsește o modalitate prin care să explice colegilor, profesorilor și părinților ce a învățat, ce provocări a avut și cum le-a depășit. 

Am văzut proiecte despre învățarea unei limbi străine (alta decât cele studiate în școală), a unui instrument muzical, arta fotografică, gătit, un număr de magie, o carte scrisă în engleză, o pictură murală, un vitraliu, vase de ceramică, macheta unei clădiri cu detalii incredibile... Construcția unei biciclete funcționale din lemn mi s-a părut ceva complet neașteptat.

Dar, dincolo de ce a reușit fiecare dintre acești tineri să realizeze - atât cei din promoția anterioară, cât și clasa Larei, mi-a plăcut enorm felul în care ei s-au prezentat, adunați și coerenți, mândri de progresele pe care ei înșiși au putut observa că le-au făcut, progrese adaptate în fiecare caz la propriile lor abilități și nu la un standard al vârstei, al clasei, al școlii, al sistemului. 

Am primit de multe ori întrebări pline de prejudecăți legate de pedagogia pe care am ales-o pentru copiii mei, precum și de sistemul privat în sine. Orice fărâmă de îndoială mi-ar fi indus aceste întrebări - venite uneori din partea unor persoane apropiate sau de la care nu m-aș fi așteptat - a fost călcată în picioare de aceste prezentări de proiecte. O să reiau totuși aici probabil cea mai frecventă dintre aceste întrebări - după o școală Waldorf, vor fi acești copii pregătiți pentru lumea "reală"? Nu știu cum să zic altfel decât că mi-e teamă că această lume "reală" nu este pregătită pentru unii dintre acești copii. Însă, cu siguranță ei sunt echipați cu tot ce au nevoie pentru a face lumea să fie pe măsura lor.

Și acum, desigur, despre proiectul Larei. Arta spectacolului este ceva ce a crescut în ea an după an, de la simple jocuri manevrând păpuși și decoruri până la o pasiune manifestă pentru musical-uri. În acest context, și-a dorit ca proiectul ei să fie regizarea unei piese de teatru în care să joace clasa Sânzianei. Pandemia nu i-a permis însă acest lucru, așa că s-a reorientat spre scenaristică. Nu i-a fost deloc ușor, pentru că scrisul era atât de diferit de indicațiile scenice așa cum se imagina rostindu-le...

Și totuși, un an mai târziu și după multe variante scrise și rescrise, Lara ne-a prezentat procesul prin care s-a documentat și a reușit să finalizeze o piesă de teatru despre prima misiune umană pe Marte. Cuvinte inventate, calcule complicate legate de posibila durată a călătoriei pentru "amarterizare", ba chiar un obiect special creat pentru ca acest lucru sa fie posibil, caracterizări de personaje... De altfel, cel mai interesant lucru pentru mine a fost să o văd descoperindu-se de fapt pe sine, cu patru dimensiuni diferite, reprezentată fiecare de un anumit personaj din piesă.

Și-a implicat în prezentare și câțiva dintre colegii de clasă, care au interpretat pentru audiență o scenă scurtă. La final, ne-am imaginat împreună sfârșitul pandemiei și viitorul spectacolului pe Broadway... 

Probabil nu am aplaudat niciodată cu mai mult aplomb ca la această "reprezentanție" a Larei despre... Lara, așa cum e ea acum, la 14 ani și jumătate, final de gimnaziu. 

Încheiem nouă ani de școală fără să știm nicio notă - îmi zumzăie pe la urechi calculele disperate de medii ale colegilor de generație din alte sisteme de învățământ. Nicio sutime în plus nu aș da la schimb pentru aceste cunoașteri minunate la care am avut șansa de a fi martor. 

Da, urmează în curând un alt fel de examen, primul dintr-o serie în care notele își vor spune cuvântul, dar ce noroc pe ea să intre în toate aceste examene cu capul sus, conștientă de valoarea ei, și ce noroc pe mine să mă pot bucura de copilul meu, așa cum e, dincolo de orice clasament.

(Poză în oglindă cu cea din prima zi de școală) 

Sora mai mare

Sunt sigură că am mai scris aici și aiurea ce minunată e ea, sora mai mare. Și ce frumoase sunt împreună. Și cât de des se iau în brațe. Și își spun una alteia cuvinte minunate, pentru ca apoi să susțină că nu se suportă.
Ieri a întârziat la școală pentru că m-a ajutat să o îngrijim pe Sânzi după o criză. Mi-a adus Diazepamul, o aleză, șervețele... A mângâiat-o și a învelit-o.
De fapt, mai mereu întârzie la școală pentru că pe Sânziana nu e bine să o trezești prea rapid din somn. Mai bombăne din când în când, dar știe foarte bine ce se întâmplă.
Azi a avut prima ei piesă de teatru în engleză, pentru care s-a pregătit câteva luni. Poza asta mișcată primită pe whatsapp e tot ce am.

Nu am putut să mă duc să o văd. Și nici ieri nu am putut să o ajut să-și repete replicile. Ba mai mult, după piesă, am așteptat-o acasă cu o nouă criză, deși mi-aș fi dorit să ieșim undeva în oraș, să sărbătorim.
Sunt persoane care îmi spun, uneori, că atenția mea nu se împarte în mod egal. Nici nu ar avea cum, chiar dacă în inima mea e loc suficient pentru amândouă. Și ea știe asta. Mi-a spus că o să primim filmare de la piesa de teatru și că o să o pot vedea așa, să nu îmi fac probleme.
Nu e primul frate mai mare pe care îl văd într-o astfel de situație. Daria, Ana, Petru sunt copii în a căror privire am văzut că știu ce înseamnă să fie nevoie să aștepte. Și din urmă vin și câțiva frați mai mici, care vor învăța și ei, curând, același lucru.
Îmi amintesc că am citit la un moment un articol scris de o altă mamă a unui copil cu Dravet despre sora mai mare. Sărbătorea o banală ieșire în două, pe care reușise să o facă după luni și luni de amânări - din cauza crizelor, din cauza terapiilor, din cauza proastei-dispoziții, din cauza faptului că niciodată nu pare să vină vremea lor, a fraților sănătoși.
Ei bine, astăzi Lara a jucat în prima ei piesă de teatru în engleză. Mi-aș fi dorit să fiu acolo să o văd și să o aud, să am emoții, să râd și să aplaud. Imaginați-vă - a avut rolul unui ren...

După-amieze de toamnă

Am observat de ceva vreme că Lara nu își mai dorește să stea la locurile de joacă. Are încă nevoie de câte o activitate "în forță" - fie o plimbare cu trotineta sau rolele, fie o partidă de "jughineală" în pat, cum îi place să spună. Însă, datul în leagăn, pe tobogan sau pur și simplu interacțiunea cu alți copii la locurile de joacă n-o mai interesează decât în măsura în care are chef să facă pe sora mai mare.
Așa că, având în vedere că din toamna asta o luăm la prânz de la școală, ne-am trezit cu mai mult timp liber și cu mai puține preocupări afară (căci în casă compensează cu scrisul și cititul). Desigur, am căutat asiduu diverse activități suficient de interesante pentru cât mai mulți dintre noi :) Un rezumat al toamnei noastre de până acum include teatru, animație, ateliere de inginerie, expoziție de benzi desenate, instalații de artă contemporană, Castelul Peleș cu lecția de istorie aferentă, dar și ieșiri la un ceai și un joc de scrabble... La unele a participat cu mult entuziasm, de la altele a plecat ușor nedumerită, însă din toate experiențele am ieșit mai bogați.
Ieri am fost împreună să votăm. Nu e prima dată, dar am simțit că nivelul discuțiilor a fost diferit față de alegerile anterioare. Apoi, a avut din nou chef să ne dăm în balansoar. În timp ce făceam pronosticuri despre cine o să obțină cele mai multe voturi. Și calcule pentru când o să aibă și ea drept de vot... Mai e un pic...

Teatru la microfon

Am reușit și anul ăsta să mirosim un pic Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii. Am prins trei piese - una pentru copii de peste 7 ani ("Familia offline"), una peste cei mai mici ("Miraj într-un ou") și una pentru categoria peste 4 ani (o companie de teatru din Franța, cu piesa "Regina culorilor"). Le iau pe rând.
La "Familia offline" erau de fapt mai mult adulți, pentru că piesa chiar era mai degrabă de adulți. În ciuda faptului că actorii sunt copii, subiectul și implicațiile lui cred că sunt destul de greu de digerat la 7 ani. În concluzie, m-am simțit ca și cum m-aș fi dus la teatru pentru mine și aș fi încercat să o implic și pe Lara. Ceea ce n-a fost rău deloc, doar că nu eram pregătite pentru asta. În plus, recunosc că și titlul m-a indus în eroare și piesa nu are niciun fel de legătură cu timpul petrecut sau nu pe internet.
"Miraj într-un ou" a fost un joc cu imagini proiectate, destul de creativ și potrivit pentru categoria de vârstă căreia i s-a adresat. Altfel, în afara cortului alb în care se desfășoară piesa și a costumației în nuanțe de galben a protagonistei, n-am văzut nicio legătură cu vreun ou.
Cât despre "Regina culorilor"... aș zice curat regină! Am văzut un teatru complex, făcut să pară extrem de simplu, ce îmbină pictură, muzică, marionete și proiecții. O bună bucată din spectacol e, paradoxal, în alb și negru, muzica e cântată live, în fundal, iar artista care coordonează toată piesa e discretă și totuși expresivă în același timp. Fără nicio legătură cu muzica ce bubuia în boxe la intrarea în sală, "pentru atmosferă", și nici cu pixurile în formă de microfon cu Hannah Montana oferite cadou la ieșire tuturor copiilor.
Ceea ce mi-a amintit că actorii-copii din "Familia offline" comentau la final ceva legat de niște microfoane Hannah Montana, privind nedumeriți în pungile pe care le primiseră cadou de la organizatori.
Am fi mers poate la mai multe piese, sunt sigură că am mai fi descoperit altele reușite, dar cred că pentru câteva zile, pline oricum de programul obișnuit, a fost suficient.

Teatru PENTRU copii

Am ajuns la câteva dintre piesele trupelor străine de la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii și ne-a plăcut. Dincolo de actori, mișcare, muzică, joacă, ne-a plăcut că s-a stat pe scenă. Copiii au stat pe pernuțe foarte aproape de „acțiune” și s-a văzut că au fost relaxați din felul cum au reacționat.
Mi-aș dori ca toate spectacolele pentru copii să adopte formatul ăsta aparent neconvențional, dar atât de potrivit energiei mari a celor mici. A fost cel mai frumos, liniștit și natural public pe care l-am întâlnit la teatrul de copii.

Octombrie cu teatru

Noi ne-am făcut abonamente la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii. Plătim două bilete și mergem la trei spectacole. Deși unele piese se joacă în zile și la ore când e program de grădiniță, școală și serviciu, am reușit să găsim pe listă și câteva potrivite. Mai merge cineva?

De la Ateneu la Conservator și înapoi

Așa se plimbă spectacolele din proiectul Clasic e fantastic și noi după ele. N-am știut de proiect chiar de la început, dar de când l-am descoperit îl urmărim îndeaproape. Și nu pentru că intrarea e gratuită - chiar am plăti bilet pentru așa niște spectacole.
De trei stagiuni, Lara e o împătimită a spectacolelor de toate felurile pentru copii. Noi, adulții însoțitori, am fost însă adesea dezamăgiți de diverse detalii - gălăgia pe care o fac copiii prea mici, dar și părinții lor la multe dintre piesele de teatru; unele adaptări ale textelor destinate mai degrabă celor mari decât celor mici; orele nepotrivite de spectacol - în cazul Operei Comice pentru copii, de exemplu, și lista poate continua, din păcate.
Anul acesta, pentru că și vârsta ei ne-a permis-o, dar mai ales pentru că Bubu e de-a casei la Opera Națională, Lara a frecventat spectacolele de acolo potrivite pentru copii, atât în sală, cât și în foaier - Hansel și Gretel, Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici, Motanul încălțat, Fata mării, Petrică și lupul, Crăiasa zăpezii, Visul unei nopți de vară.
Proiectul Clasic e fantastic a venit deci pentru noi ca o continuare firească. La Ateneu mi-a venit și mie rândul să le însoțesc, la un spectacol intitulat Muzica și dansul. Destinat copiilor de peste zece ani, a reușit totuși să atragă și să țină cuminți pe scaun spectatori mult mai tineri. Sala a fost plină ochi și mulți dintre cei prezenți au ridicat mâna atunci când dirijorul Ilarion Ionescu-Galați a întrebat cine se află acolo pentru prima dată.
Spectacolul a adus pe scenă laolaltă orchestra și câțiva mici dansatori, care au transpus în pași polka, valsul și tangoul, printre alte genuri. Ne-am uitat, în felul ăsta, și la instrumente, dar și la costumele dansatorilor și le-am comentat apoi pe fiecare. Aplauzele au fost furtunoase atunci când dirijorul a luat-o la dans pe cea mai micuță dintre fetele de pe scenă, arătându-le copiilor că muzica și dansul merg mână în mână.
Dacă au fost și lucruri care nu ne-au plăcut la spectacolul acesta, ele au venit din sală. Proiectul este însă cu adevărat fantastic și ne declarăm fani. Weekendul viitor mergem să vedem Copilăria lui Beethoven, la Conservator. Iar apoi, din nou la Ateneu. Sau la Conservator. Vorba cântecului pe care îl tot cântă Lara în perioada asta:

La 5 și jumătate la Universitate.
Și, dacă este prea târziu, să ne vedem în Cișmigiu.
Dar, ca să ajung și eu, te aștept la Ateneu.
Sau ca să-ți fie mai ușor, în față la Conservator.

Habarnam

Cartea cu copertă albastră cartonată s-a pierdut nu se ştie pe unde. Acum ceva vreme am văzut la un Gaudeamus că la Humanitas a apărut în format audio. Însă nostalgia după unul dintre personajele favorite din copilărie - atât pentru mine, cât şi pentru Bogdan - ne-a făcut să aşteptăm cu înfrigurare reeditarea variantei tipărite. Şi când şi acest lucru s-a întâmplat am cumpărat-o şi odată ajunşi acasă ne-am pus pe citit. Noi, părinţii. Normal că entuziasmul nostru a făcut-o pe Lara să devină curioasă în privinţa noului personaj din casă. De la prima lectură personajul preferat a devenit doctorul Pilulă şi felul în care acesta îi scoate aşchiile lui Habarnam după accidentul cu maşina concepută de Şurubel şi Piuliţă. Asta poate şi pentru că nu cu mult timp în urmă îi intrase şi ei o aşchie în talpă şi un prieten doctor şi tătic a amuzat-o teribil în timp ce i-a scos-o.
Duminică am fost toţi trei la piesa de teatru de la Odeon şi, în vreme ce Sânziana se distra acasă cu Bubu, noi râdeam în hohote într-o lojă numai a noastră. Pe lângă sentimentul foarte plăcut de a avea un copil suficient de mare pentru a-l duce la un teatru „de oameni mari”, a fost o adevărată bucurie să împărtăşim o poveste care să ne placă la fel de mult tuturor (da, recunosc, mie nu-mi plac unele dintre poveştile care îi plac Larei şi cred că nu greşesc dacă zic că nici Bogdan nu se înnebuneşte după... Cenuşăreasa, să zicem...).

UPDATE: Habarnam se întoarce