La puțină vreme după ce am început să o ducem pe Lara la grădiniță, am participat la un eveniment în cadrul cărora mai mulți absolvenți de învățământ Waldorf ne-au povestit din experiența lor cu școala. Îmi amintesc de atunci că primul lucru pe care l-am observat la toți dintre ei era ceva ce văzusem deja și la pedagogii cu experiență pe care apucasem să-i întâlnesc - cât de clar și răspicat vorbesc toți, cât de bine argumentează, faptul că nu le auzi niciodată respirația acoperindu-le vorbele, că rămân drepți și nu se bâțâie, că mâinile lor nu trădează emoții, ci doar însoțesc coerent discursul...
Pentru cineva care a văzut mulți oameni susținând conferințe și discursuri de tot felul, ba chiar a și fost în ipostaza de a prezenta diferite evenimente, părea neverosimilă stăpânirea de sine a acestor tineri absolvenți, știind că vorbitul în fața unui public cere mult exercițiu și tehnică.
Nu știam la vremea respectivă prea multe despre ce înseamnă această pedagogie Waldorf și recunosc că nici acum, 12 ani mai târziu, nu cred că știu suficient.
În schimb, în tot acest timp, am fost uimită să observ cum Lara și alți colegi de-ai ei fac zi de zi frământări de limbă, exerciții ritmice, cântă la flaut, cos sau tricotează, își pun trăirile în culoare, modelează în ceară și, mai târziu, sculptează în lemn. Euritmia e o disciplină atât de complexă încât nici acum, după atâta vreme de când o văd săptămână de săptămână în orarul fetelor, nu știu cum aș putea să o descriu corect.
Ce mi-e foarte clar, însă, e că toate astea împreună clădesc în cei care le exersează regulat exact acele abilități de care mă minunam la început.
Finalul de gimnaziu în Waldorf îi aduce pe absolvenți în fața unui "test" mult mai relevant, cred eu, decât orice examen standard de română sau matematică și cu siguranță mult mai util pe termen lung. Voi vă mai amintiți în ce a constat examenul de admitere la liceu, redenumit mai recent în evaluare națională? Eu nu doar că nu îmi amintesc absolut nimic, dar căutând de curiozitate subiectele pe internet a fost ca și cum le vedeam pentru prima dată și nici nu am știut să le rezolv. De altfel, pentru mine școala s-a desfășurat, din păcate, aproape în totalitate într-o senzație de inadecvare - la nevoile și dorințele mele, la dinamica întregii clase, la vremurile prezente și la cele viitoare.
Lara și toți colegii ei cred, însă, că își vor aminti complet altfel experiența gimnaziului, încununată de proiectele lor de final, și, cel mai probabil, vor păstra aceste amintiri pentru tot restul vieții.
Anul trecut, am văzut prima promoție care a terminat școala Waldorf înființată de o mână de părinți de la aceeași grădiniță, chiar în anul în care a început și Lara școala. A fost și atunci uimitor să văd cât de bine au comunicat acei tineri de 14 ani despre preocupările pe care le avuseseră în ultimul an, în unele cazuri devenite chiar pasiuni. Căci în asta constă proiectul de final de gimnaziu în Waldorf - copilul își alege cam cu un an înainte o activitate pe care vrea să o descopere, iar la finalul acestui interval găsește o modalitate prin care să explice colegilor, profesorilor și părinților ce a învățat, ce provocări a avut și cum le-a depășit.
Am văzut proiecte despre învățarea unei limbi străine (alta decât cele studiate în școală), a unui instrument muzical, arta fotografică, gătit, un număr de magie, o carte scrisă în engleză, o pictură murală, un vitraliu, vase de ceramică, macheta unei clădiri cu detalii incredibile... Construcția unei biciclete funcționale din lemn mi s-a părut ceva complet neașteptat.
Dar, dincolo de ce a reușit fiecare dintre acești tineri să realizeze - atât cei din promoția anterioară, cât și clasa Larei, mi-a plăcut enorm felul în care ei s-au prezentat, adunați și coerenți, mândri de progresele pe care ei înșiși au putut observa că le-au făcut, progrese adaptate în fiecare caz la propriile lor abilități și nu la un standard al vârstei, al clasei, al școlii, al sistemului.
Am primit de multe ori întrebări pline de prejudecăți legate de pedagogia pe care am ales-o pentru copiii mei, precum și de sistemul privat în sine. Orice fărâmă de îndoială mi-ar fi indus aceste întrebări - venite uneori din partea unor persoane apropiate sau de la care nu m-aș fi așteptat - a fost călcată în picioare de aceste prezentări de proiecte. O să reiau totuși aici probabil cea mai frecventă dintre aceste întrebări - după o școală Waldorf, vor fi acești copii pregătiți pentru lumea "reală"? Nu știu cum să zic altfel decât că mi-e teamă că această lume "reală" nu este pregătită pentru unii dintre acești copii. Însă, cu siguranță ei sunt echipați cu tot ce au nevoie pentru a face lumea să fie pe măsura lor.
Și acum, desigur, despre proiectul Larei. Arta spectacolului este ceva ce a crescut în ea an după an, de la simple jocuri manevrând păpuși și decoruri până la o pasiune manifestă pentru musical-uri. În acest context, și-a dorit ca proiectul ei să fie regizarea unei piese de teatru în care să joace clasa Sânzianei. Pandemia nu i-a permis însă acest lucru, așa că s-a reorientat spre scenaristică. Nu i-a fost deloc ușor, pentru că scrisul era atât de diferit de indicațiile scenice așa cum se imagina rostindu-le...
Și totuși, un an mai târziu și după multe variante scrise și rescrise, Lara ne-a prezentat procesul prin care s-a documentat și a reușit să finalizeze o piesă de teatru despre prima misiune umană pe Marte. Cuvinte inventate, calcule complicate legate de posibila durată a călătoriei pentru "amarterizare", ba chiar un obiect special creat pentru ca acest lucru sa fie posibil, caracterizări de personaje... De altfel, cel mai interesant lucru pentru mine a fost să o văd descoperindu-se de fapt pe sine, cu patru dimensiuni diferite, reprezentată fiecare de un anumit personaj din piesă.
Și-a implicat în prezentare și câțiva dintre colegii de clasă, care au interpretat pentru audiență o scenă scurtă. La final, ne-am imaginat împreună sfârșitul pandemiei și viitorul spectacolului pe Broadway...
Probabil nu am aplaudat niciodată cu mai mult aplomb ca la această "reprezentanție" a Larei despre... Lara, așa cum e ea acum, la 14 ani și jumătate, final de gimnaziu.
Încheiem nouă ani de școală fără să știm nicio notă - îmi zumzăie pe la urechi calculele disperate de medii ale colegilor de generație din alte sisteme de învățământ. Nicio sutime în plus nu aș da la schimb pentru aceste cunoașteri minunate la care am avut șansa de a fi martor.
Da, urmează în curând un alt fel de examen, primul dintr-o serie în care notele își vor spune cuvântul, dar ce noroc pe ea să intre în toate aceste examene cu capul sus, conștientă de valoarea ei, și ce noroc pe mine să mă pot bucura de copilul meu, așa cum e, dincolo de orice clasament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu