Gândul că era să ni se întâmple și nouă cu Lara îl țin de obicei închis într-un sertar al minții, pentru că e prea greu de cuprins. Dar mi-am dat seama că trebuie spus ce s-a petrecut atunci, ca să știe cât mai multă lume că nu e doar o posibilitate îndepărtată din altă țară, din alte vremuri, despre care citești în ziare.
Era în a doua zi după naștere. Am născut la un spital de stat din București, unde sistemul rooming-in nu funcționa din pricina unor lucrări de renovare. Mergeam să-mi văd bebelușul cu program, din trei în trei ore ziua și mai rar noaptea. Când se apropia ora, împreună cu o altă mămică din rezervă, ne făceam curaj să o pornim pe holurile interminabile până la salonul de nou-născuți.
Când ajungeam acolo, mamele făceau o coadă pentru a primi printr-un fel de ghișeu prețiosul pachețel. Pentru că nu am auzit-o plângând pe Lara, nu m-am grăbit să mă așez la rând, gândindu-mă să-i mai las câteva minute de somn. Am stat pe un scaun și am așteptat ca toate celelalte mame să-și preia bebelușii. Însă așteptarea mi-a fost întreruptă de un strigăt al colegei de rezervă care o recunoscuse pe Lara în brațele altei femei. Dintr-o privire am înțeles că avea dreptate.
Bineînțeles că asistentele nu și-au cerut nici măcar scuze. Singura explicație pe care au avut-o a fost că au încurcat de fapt pătuțurile și nu copiii după ce i-au luat să-i cântărească.
Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum mama care o luase pe Lara în locul copilului ei n-a observat greșeala. Mie mi se părea deja că fiecare bebeluș avea personalitatea lui, că semăna cu mama lui și intuiam chiar și cum ar putea arăta tatăl.
Ce-ar fi putut să se întâmple dacă schimbul se întâmpla în prima zi de la naștere? Sau dacă mama respectivă ar fi plecat acasă mai repede decât mine? Nu pot nici să-mi imaginez răspunsurile. Mă bucur doar că n-am ajuns în ziare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu