Amintiri mari despre lucruri mici

Când Lara era mică, am început să fiu asaltată de poze și filmulețe ale altor părinți cu copiii lor, că deh, intrasem în gașcă, cum ar veni. Multă vreme am avut oroare de ele, pentru că cele mai multe erau realizate fără niciun pic de talent sau pricepere, cu lumină proastă și ochi roșii, dar mai ales trimise de-a valma, cu zecile, fără ca de la o poziție la alta să existe vreo mare diferență.
Mi-am spus că eu nu voi face așa ceva niciodată - nici zecile de poze și nici asaltatul - și am mai băgat și fraza aia cu „Ce, noi când eram mici aveam atâtea? Și uite că am crescut foarte bine și fără!”, că tot e la modă în diferite contexte.
Prin urmare, eu cu Lara nu am aproape niciun film din primul an de viață, iar poze l-am lăsat mai mult pe Bogdan să facă, gândindu-mă că manevrează aparatul mai bine decât mine. Doar că nu el stătea acasă toata ziua cu ea, așa că multe amintiri mărunte sunt numai în capul meu.
Cu Sânziana n-am mai stat pe gânduri, însă, și am recuperat. Am filmat-o în principal cu telefonul, am fotografiat-o mult, cu ce am apucat, și nu-mi pare rău deloc. Mă uit uneori în urmă, nu mai departe de câteva luni, și abia așa îmi amintesc de gesturi care pe atunci îmi umpleau zilele.
Așa că zic: filmați-vă și fotografiați-vă copiii cât de mult puteți. Nu ca să vă asaltați cunoscuții cu realizările de zi cu zi ale celor mici pe mail, Facebook sau mai știu eu ce aplicație electronică. Ci doar ca să vă amintiți mai bine peste timp, chiar împreună cu protagoniștii, ce de lucruri mici și frumoase încap în zilele primilor ani de viață.
Și aș mai spune că am auzit de curând de un studio foto care ține cursuri special concepute pentru părinți. A, și că, acum câțiva ani, am avut ocazia să văd un film în care apar bunici, unchi, mătușe, străbunici duși de multă vreme. Un singur film, în care i-am văzut tineri, așa cum nu îi văzusem niciodată și care mi-a dat o senzație pe care nu o pot pune în cuvinte.

PS: Filmulețul e făcut acum fix trei ani. Habar n-am când a crescut atât.