duminică, 3 februarie 2013
Cum (n-)am învățat-o să mintă
A vrut să jucăm un joc de cărți și cel mai simplu care mi-a venit în minte a fost Trombon. I-am explicat regulile, am împărțit cărțile și... mi-am dat seama că nu știe să mintă. Spunea la fiecare carte adevărata valoare și, în plus, nici nu-i trecea prin minte că aș putea s-o păcălesc. Am întrebat-o dacă e sigură că a înțeles rostul jocului și mi-a explicat senină că e mai bine să jucăm cinstit, să nu ne păcălim, că așa merge mai repede și putem juca de mai multe ori... Oare la ce vârstă se învață minciuna?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Unii oameni nu o invata niciodata. Am ajuns la concluzia ca trebuie sa te nasti capabil sa inveti minciuna. La ce lume nebuna avem in jur, ajungi de multe ori sa te intrebi daca e bine sau rau ca e asa...
Îmi mai amintesc şi acum, cu amărăciune, că, fix cu o zi înainte să intru în clasa I, mă lăudam tatălui meu că "eu până acum nu am spus nicio minciună!". Nu mai ştiu când s-a întâmplat după aceea, dar îmi amintesc prima minciună pe care am fost silită s-o spun. Suna telefonul, iar cineva mi-a spus să spun că nu e nimeni acasă. Apoi a devenit mai uşor, din teamă: nu spuneam că m-a ascultat la şcoală şi că nu am ştiut lecţia. Apoi am mai crescut...
Trimiteți un comentariu