Atunci când eram mică am fost la două grădinițe (de fapt, trei – dar de la prima nu am amintiri). Întâmplător sau nu, una de stat și alta particulară. Cea de stat stă și acum printre blocurile din cartier și, chiar dacă a fost renovată și colorată, mie tot cenușie mi se pare. Îmi amintesc cum ne obligau să stăm degeaba în pat, în liniște perfectă, chiar dacă nu reușeam să adormim, cum ne dădeau pâine în loc de șervețele să ne ștergem la gură, cum aproape zilnic trebuia să beau lapte cu caimac dintr-o cană de tablă (în toată sarcina nu cred că am reușit să strâng un litru de lapte băut... pur și simplu nu-mi place) și mai îmi amintesc că, deși le-am spus că mă făcuseră deja șoim al patriei la grădinița la care mai fusesem pentru scurt timp înainte să ne mutăm în cartier nu m-au lăsat până nu mi-au pus din nou o cravată la gât. S-a lăsat cu ascuns în toalete și urlete ca la biciuire. Cam asta îmi amintesc de la această grădiniță. Nimic despre joacă și jocuri, nimic despre leagănele și băncuțele din curtea generoasă ca spațiu, nimic despre vreo prietenie legată cu colegii de suferință.
Grădinița particulară... altă poveste. O doamnă (tante, pentru că era franțuzoaică) tare caldă, în ciuda apariției care acum, peste ani, mă duce un pic cu gândul la Cruella, ce ne aduna în sufrageria casei, fără scaune rigide, ci doar cu pernuțe comode, și ne spunea în continuu povești și avea mereu un joc nou și magic la îndemână. Atunci când vremea era frumoasă ne scotea în curte, prima curte în care am văzut că spațiul nu trebuie valorificat la maxim și că e în regulă să plantezi pur și simplu... iarbă și flori. (Probabil văzusem până atunci doar grădini cu legume). În curtea asta am rămas cu gura căscată (să fi avut 4 sau 5 ani) când am aflat că numele mamei mele este de fapt numele unei flori micuțe și albe, extrem de parfumată, și tot aici îmi amintesc să fi ținut pentru prima dată în palmă o gărgăriță. Și mai îmi amintesc fețele multor colegi și frânturi din poveștile lor. Serbările de Crăciun, când sufrageria se umplea de părinți și bunici, și când toți spuneam poezii și cântam în engleză și franceză mă încălzesc și acum.
Cu bagajul ăsta de amintiri, am intrat în panică atunci când Lara a ajuns la vârsta potrivită pentru grădiniță. Tante din copilăria mea nu mai trăiește astăzi, iar în jur auzeam - și, din păcate, aud în continuare - numai povestiri de groază despre părinți care dau șpagă să-și înscrie copilul la o grădiniță cu 30 de copii în grupă, de care apoi sunt foarte nemulțumiți pentru că: doamna îi mai și trage de urechi sau le dă câte o palmă; colegii din grupă agresează invariabil copilul cel nou; copilul devine frustrat și agresiv, la rândul lui; afară nu prea ies pentru că doamnei îi e greu să îmbrace și să suprevegheze atâția copii; copilul e mai mult bolnav și acasă; la serbări e mare aglomerație degeaba - părinții nici măcar nu sunt atenți la poeziile pe care le recită, timorați, copiii; copilul e pedepsit pentru că nu desenează în contur; copilul e pedepsit punct; mâncarea se repetă suspect de des și lista poate continua, din păcate.
Dar pentru că acasă nu puteam sta, m-am încăpățânat să mai sper că vom găsi o grădiniță mai aproape de experiența fericită din copilăria mea. Nu zic că am găsit grădinița perfectă. Nici nu știu dacă există așa ceva. Până la urmă, colectivitatea presupune o pluritate de păreri și conduite care nu au cum să fie toate pe gustul nostru. Dar... atunci când am intrat prima dată în această grădiniță primul lucru la care m-am gândit a fost că aici copiii nu sunt urecheați sau pălmuiți. Se simte din cum sunt zugrăviți pereții, se simte din tablourile pictate și cele de lână, din vazele cu flori și fructele sau legumele uscate atârnate mai peste tot. Majoritatea educatoarelor sunt nefiresc de blânde, iar dacă nu, au o energie constructivă molipsitoare. Ceilalți copii sunt, cei mai mulți, foarte deschiși și prietenoși – ne recunoaștem și schimbăm câteva vorbe de fiecare dată când ne întâlnim. Curtea e mereu deschisă și, chiar dacă nu are leagăne și tobogane, orice buturugă, frunză sau piatră devine obiect de joacă. Lara e mult mai rezistentă la boli de când merge la grădiniță, cred că și datorită mâncării de acolo, dar în primul rând datorită doctoriței grădiniței, care vede zilnic toți copiii. Cât despre serbări... dacă ar fi loc ne-am invita toți prietenii la ele (iar cei care au văzut deja poze își doresc și ei să vină) - sunt cu adevărat o bucurie pentru copii. Toată luna decembrie am ascultat colinde, pentru că în fiecare seară, după ce îi stingeam lumina, o auzeam pe Lara exersând pentru Sărbătoarea Nașterii Pruncului.
Evident, toate lucrurile astea costă și aud, din păcate, prea des, argumentul „nu vreau să dau atâția bani”. Nu reușesc să înțeleg pentru ce altceva ai vrea să faci un efort. Lara stă la grădiniță, în medie, 9 ore pe zi. Mai mult decât oriunde altundeva. Până și o vacanță cu părinții mi se pare că ar avea o amprentă mai redusă asupra copilului. La grădinița la care merge, bună sau rea, copilul se formează. Dacă mediul respectiv nu este cât mai aproape de mediul de acasă, ca valori și comportamente, copilul va primi două seturi de repere care îl vor confuza și îl vor lăsa, într-un final, fără niciun fel de reper. Și, poate cel mai important, copilul nu va mai fi copil înainte de vreme.
Un comentariu:
Buna
puteti sa ne spuneti si noua despre ce gradinita este vorba?
Trimiteți un comentariu