Discuţii grele

De câteva ori până acum a fost nevoie să abordăm cu Lara subiecte grele, de oameni mari. Cumva, ne-am fofilat, le-am ambalat şi, ajutaţi de faptul că la vârsta asta încă nu despică firul chiar în patru, am scăpat întregi. Ieri însă, nici nu mai ştiu cum a venit vorba despre cum era când eu şi cu Bogdan eram mici: nu aveam maşină, toată lumea mergea cu autobuzul şi cu tramvaiul, uneori chiar pe scară cu uşile deschise, nu se găseau haine şi încălţăminte şi, cel mai trist, nici mâncare. De fapt, magazinele erau goale şi trebuia să stai la coadă câte o zi întreagă ca să apuci să cumperi ceva chiar atunci când veneau produsele de la fabrică. Însă, într-un fel, mie mi-a folosit să stau la coadă aşa mult pentru că am avut timp să învăţ să citesc singură poveşti.
N-am programat discuţia asta, a fost ceva spontan. Dar, pe măsură ce-i povesteam şi ea punea noi întrebări, m-am gândit că merită s-o avem. Vreau ca fetele noastre să ştie de mici că lumea nu a fost dintotdeauna aşa şi că ceea ce au ele nu este un dat pentru oricine. Nu ştiu dacă aseară au fost momentul şi vârsta potrivite pentru o poveste despre înainte şi după revoluţie, dar am simţit că ceva-ceva s-a mişcat în ea. Și poate că după ce se va gândi un pic la ce a aflat va continua să vrea să ştie. I-am promis că o să-i arăt nişte fotografii de pe vremea aia şi că o să mai povestim şi atunci.