Filmele de la cinematograf - pentru copii sau părinți?

Îmi place Harry Potter. Am devorat cărțile, am văzut și filmele, însă pe Lara nu cred că aș duce-o prea curând să le vadă. Nu știu exact de la ce vârstă sunt recomandate filmele din serie, dar sunt sigură că pentru ea e încă mult prea devreme să le vadă.
Același lucru îl gândesc însă și despre multe alte filme aparent pentru copii. Unele chiar au o grafică inofensivă, însă dialogurile, poantele e greu de crezut că ar putea fi înțelese de copii.
Am avut revelația asta când am cumpărat - în virtutea inerției - partea a doua a colecției Disney de la Adevărul. Am încercat să citim câteva dintre poveștile respective, cunoscute în primul rând datorită variantelor cinematografice cu super încasări („Regele Leu”, „În căutarea lui Nemo”, „Povestea jucăriilor”, „Incredibilii”, „Ratatouille”, „Mașini”, „Compania Monștrilor”, „Wall-E”) și ne-am plictisit îngrozitor și noi și ea. Nu mai spun că dintr-unele n-am înțeles nimic.
Mă întreb sincer cu ce rămâne un copil de câțiva ani din poveștile astea. Mă întreb de ce ți-ai duce copilul la cinematograf să le vadă, de ce i-ai întreține „pasiunea” căzând în toate capcanele întinse de specialiștii în marketing ai acestor producții: tricouri, căni, abțibilduri, ghiozdane, jucării cu personaje, trotinete... și cine mai știe câte asemenea.
Serios, cui se adresează de fapt filmele astea „pentru copii” și cum mai putem face diferența între cele care sunt pentru așa-zișii copii din noi, părinții, și copiii-copii?