De mai bine de patru ani nu merg la birou, însă stau, uneori, la calculator. Fie că citesc pur și simplu, fie că am de rezolvat treburi administrative (facturi, cumpărături, rezervări etc.) sau am o traducere de făcut ori diferite proiecte, din când în când mă vede "la treabă". Niciodată cu orele, departe de ceea ce înseamnă o zi obișnuită de lucru de, să zicem, 8 ore. Și totuși mă ceartă, îmi reproșează că lucrez prea mult și mă joc prea puțin (asta chiar în timp ce mă joc cu ea...)
Erau vremuri când ziua mea de lucru începea la 10 dimineața și se termina la 5, în următoarea dimineață. Culmea, în acea perioadă, ea era la mine în burtă și îmi dădea șuturi energice, doar doar mă ridic de la birou și fac puțină mișcare, să o ajut și pe ea să se așeze mai bine.
Din fericire, declicul s-a produs imediat după ce am născut-o - la maternitate fiind, mi-am dat seama că revista proaspăt ieșită de la tipar și la care lucrasem până în ultima clipă înainte să nasc nu mai era atât de... acaparantă. Aveam acum altceva care avea nevoie de atenția mea.
Când a mai crescut puțin, ritmul jobului-pasiune a început din nou să se facă simțit. Ea a început să meargă la grădiniță și, deși stătea acolo cam nouă ore pe zi, aveam senzația că timpul fuge și că eu nu țin pasul.
Nu după multă vreme, Sânziana a venit și ea să îmi dea șuturi menite să mă ridice de la calculator și se pare că a lovit atât de tare încât n-am mai reușit să mă așez la loc cu adevărat.
Pe scurt, astăzi sunt printre mamele care petrec cel mai mult timp cu copiii lor din tot ce văd în jurul meu și, totuși, uneori pare să nu le fie suficient. Pentru că, de fapt, ei vor tot timpul nostru, toată atenția noastră. Și le vor pentru că au nevoie de baza lor solidă, în jurul căreia să graviteze, la care să se întoarcă mereu...
E un timp pentru ei, e un timp pentru noi... Un timp în care ei cresc sprijinindu-se pe noi, iar noi, dacă avem noroc, învățăm să îi ascultăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu