Desene mai sănătoase

Săptămâna trecută mi-a atras atenția o știre de pe site-ul Time care m-a bucurat în primul rând pentru semnalul pe care îl dă. Compania Walt Disney a anunțat că renunță la reclamele la alimente și băuturi nesănătoase pentru copii (junk food) pe toate posturile sale radio și TV, precum și site-urile sale.
Noile reguli vor intra în vigoare abia în 2015, deși ele existau pe plan intern în companie încă din 2006. Inițial, aceste reglementări au vizat ca 85% din mâncarea și băuturile vândute în parcurile de distracții Disney să fie sănătoase, restul de 15% fiind asociate cu meniurile speciale pentru zile de naștere, inclusiv torturile. De asemenea, Disney a renunțat să își promoveze producțiile prin includerea de jucării în meniurile pentru copii.
De ce mă bucură așa de tare știrea asta? Pentru că mă înspăimântă cât de multă lume trăiește cu impresia că oferă copiilor alimente sănătoase, cum ar fi piureul de cartofi cu șnițel sau produsele de patiserie de pe stradă date în fugă celor mici ca masă de seară ori sucurile chipurile naturale, cumpărate de la supermarket. Așa că mă gândesc că dacă schimbarea vine de atât de sus, poate ajunge încet încet și atât de jos.

Cum să (nu) îți înscrii copilul la școală...

"Părinţii au apelat la tot felul de trucuri, au mers la notariat şi au declarat pe propria răspundere că sunt etnici germani, alţii au divorţat întrucât unul dintre criterii era acela ca micuţul să provină din familii monoparentale sau au schimbat domiciliul ca să locuiască în zona arondată şcolii. Noi care am fost corecţi, am pierdut. Este normal?", spun părinţii care speră să găsescă un loc pentru fetiţa lor cu ajutorul Inspectoratului Şcolar al Capitalei. Dintr-un material despre partea a doua a nebuniei legate de înscrierea în clasa pregătitoare, pe care îl puteți citi aici.

Cum să reacționezi când alți părinți greșesc

Da, știu poezia care spune că nu trebuie să-i judeci pe alții, că fiecare face cum crede, că nu există părinți buni și părinți răi... Dar dacă o știu nu înseamnă că o și spun seara la culcare. Pentru că mi se întâmplă, într-adevăr, prea des să văd pe stradă părinți țipând și smucindu-și copiii și de fiecare dată mă întreb ce să fac și cum să fac.
Să intervii fără să critici, să arăți empatie, să îi lași cu zâmbetul pe buze pe cei care cu doar câteva minute în urmă urlau mi se pare abordarea corectă. Am găsit niște sfaturi utile în articolul acesta.

Schimb de mame

E o întâmplare la care nu mă gândesc prea des, deși sunt sigură că n-o să o uit niciodată. Azi mi-am amintit de ea după ce am citit în USA Today că două familii din Rusia vor da în judecată o maternitate după ce un test ADN le-a confirmat faptul că, în urmă cu 12 ani, le-a încurcat fetițele.
Gândul că era să ni se întâmple și nouă cu Lara îl țin de obicei închis într-un sertar al minții, pentru că e prea greu de cuprins. Dar mi-am dat seama că trebuie spus ce s-a petrecut atunci, ca să știe cât mai multă lume că nu e doar o posibilitate îndepărtată din altă țară, din alte vremuri, despre care citești în ziare.
Era în a doua zi după naștere. Am născut la un spital de stat din București, unde sistemul rooming-in nu funcționa din pricina unor lucrări de renovare. Mergeam să-mi văd bebelușul cu program, din trei în trei ore ziua și mai rar noaptea. Când se apropia ora, împreună cu o altă mămică din rezervă, ne făceam curaj să o pornim pe holurile interminabile până la salonul de nou-născuți.
Când ajungeam acolo, mamele făceau o coadă pentru a primi printr-un fel de ghișeu prețiosul pachețel. Pentru că nu am auzit-o plângând pe Lara, nu m-am grăbit să mă așez la rând, gândindu-mă să-i mai las câteva minute de somn. Am stat pe un scaun și am așteptat ca toate celelalte mame să-și preia bebelușii. Însă așteptarea mi-a fost întreruptă de un strigăt al colegei de rezervă care o recunoscuse pe Lara în brațele altei femei. Dintr-o privire am înțeles că avea dreptate.
Bineînțeles că asistentele nu și-au cerut nici măcar scuze. Singura explicație pe care au avut-o a fost că au încurcat de fapt pătuțurile și nu copiii după ce i-au luat să-i cântărească.
Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum mama care o luase pe Lara în locul copilului ei n-a observat greșeala. Mie mi se părea deja că fiecare bebeluș avea personalitatea lui, că semăna cu mama lui și intuiam chiar și cum ar putea arăta tatăl.
Ce-ar fi putut să se întâmple dacă schimbul se întâmpla în prima zi de la naștere? Sau dacă mama respectivă ar fi plecat acasă mai repede decât mine? Nu pot nici să-mi imaginez răspunsurile. Mă bucur doar că n-am ajuns în ziare.

Părinți în misiune

Întâi, am citit un articol care m-a pus pe gânduri. N-am putut să zic nici da, nici nu. Adică nu, eu n-am făcut copii cu o misiune în cap și nici măcar după o vreme nu mi-am propus un scop anume cu ei.
Dar parcă nici ideea de a-i crește în „zig-zag”, cum zice articolul, nu-mi pare strălucită. Mi se pare mai normal să încerci să fii coerent în decizii și da, cumva, firesc să ai o strategie atunci când vine vorba de ce povești să le spui sau citești, cum să reacționezi la lucruri cu care nu ești de acord, ce alimente să se regăsească mai rar sau deloc în meniul lor etc.
În fine... Cu dilema asta mare în gând m-am nimerit apoi la o întâlnire cu părinții din grădiniță. Iar una dintre temele de discuție, propusă de educatoarea principală, a fost ce ne-am propus să realizăm cu copilul nostru în ultimul an și dacă am reușit sau nu. Să realizăm, adică misiune, nu?! Și deci, după câteva clipe de descumpănire, am reușit să identific o realizare și o nerealizare majoră cu Lara în ultima perioadă. Ceea ce înseamnă că, fără să conștientizez, am avut o misiune. Ba chiar mai multe.
Cât privește cele două abordări educaționale menționate în articol - un individ fericit sau un bun cetățean - eu sper să se poată îndeplini amândouă în același timp.

Joaca afară versus lecțiile de pian

Sau de engleză. Sau de tenis. Sau de înot... Eventual, în fiecare zi o altă activitate, astfel încât copilul să nu cumva să aibă timp să se uite pe pereți sau să se plictisească.
Recunosc că mă macină subiectul, mai ales că jucăm și noi deja în hora „lecțiilor”, cu una bucată sâmbătă după-amiază și încă una duminică dimineață, suficient cât să nu ne mai lase prea multă vreme pentru un program relaxat de weekend.
Totuși, cum găsești echilibrul între jocul liber și pregătirea pentru o viață plină de competiții?

Din USA Today:
Playing organized sports with a coach or other adult directing the activity doesn't replace "free" play that's directed by kids.

De prin presă

Multă vreme am citit cu precădere presa economică. De vreo trei-patru ani, pe lista lecturilor mele zilnice un loc important îl au însă articolele despre copii și educație. Nu, nu e vorba de revistele pentru mămici, ci texte peste care dau mai mult sau mai puțin întâmplător în publicațiile mele de suflet. Pentru că mi-ar plăcea să le păstrez undeva, dar mă gândesc că poate și unora dintre cei care trec pe aici le-ar folosi să le citească, m-am hotărât să le dedic eticheta „de prin presa”. Le voi prelua, deci, aici și pe blogul Sânzianei, în funcție de tematica pe care o abordează, cu link și un paragraf sugestiv. Mai jos, un astfel de text citit azi.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/tu-ce-parere-ai
Pe o bancă, într-un parc, un dialog între mamă şi copilul ei, de 9-10 ani: cel mic îi povestea un conflict pe care-l avusese cu un coleg, iar mama îi tot cerea detalii despre motivele care au dus la ceartă. „Tu ce crezi, cum ar fi trebuit să fac?“ Întrebarea a răsărit pe buzele copilului, fără arţag, fără parapon, candid şi sincer. Aştepta răspunsul curios şi fără rezerve.

Trist, dar adevărat

Din Dilema Veche:

● Mi-am petrecut o jumătate de oră în micul loc de joacă pentru copii din spatele blocului. Un loc aparent vesel – copiii se dau pe tobogane şi se joacă în nisip, părinţii (bunicii, bonele etc.) stau înşiraţi pe cele patru bănci şi îi supraveghează. Dacă eşti atent însă, vei observa că nu există nici o comunicare între cele două grupuri. Vorbele celor mari către cei mici sînt, de fapt, nişte zbierete care se rezumă la: „Maria, lasă-l în pace pe băieţel!“, „Matei, nu mai arunca cu nisip!“, „Alexandru, dă-te jos de acolo!“, „Ioana, nu băga mizeria aia în gură!“ etc. După o jumătate de oră mă durea capul şi aveam senzaţia că asistasem la un spectacol cu nişte animăluţe într-o cuşcă şi cu dresorii lor. (A. P.)