După 13 ani...

De când a apărut printre noi juniorul familiei, am vorbit de multe ori despre sarcină și naștere. Așa că m-am decis că a venit momentul să-ți las aici câteva amintiri de acum fix 13 ani.
O să încep cu seara de 14 noiembrie. Știam deja că urmează să ne cunoaștem a doua zi, dar habar nu aveam, la momentul respectiv, cât de mult mi se va schimba viața. Nici tatăl tău nu cred că se aștepta la ce avea să urmeze, așa că și-a petrecut ultima seară de "libertate" la Gala ZF, un eveniment care avea să-ți concureze ziua de naștere și în următorii ani...
În lipsa lui, am chemat câteva prietene, să treacă timpul mai ușor. Am primit mici cadouri și mi-am pregătit bagajul de maternitate...

A doua zi de dimineață, aveam să ne prezentăm la camera de gardă de la Filantropia la 7 dimineața. Îmi amintesc cum mi-am tras pe mine, somnoroasă, pantalonii albaștri de in care încă mă încăpeau, o bluză neagră cu decolteu special pentru alăptat și o geacă neagră de fâș, luată mai mult pentru că în calendar scria noiembrie. Afară era o zi neobișnuit de senină și caldă.
Am ajuns la timp la spital, medicul care mi-a urmărit sarcina m-a controlat la camera de gardă și mi-a spus că totul e pregătit, așa că pot urca la sala de nașteri. La acea vreme, spitalul era în curs de renovare. A trebuit, așadar, să urc pe scări două etaje, cu bagajul după mine, printre schele și folii de plastic. Am gâfâit puțin, dar eram totuși mândră de mine că am reușit. Am bătut la ușa sălii de nașteri - așa am considerat potrivit, pentru că mi se părea că dincolo de ea se afla o mare taină, ce nu trebuia perturbată. Răspunsul a venit, însă, parcă de pe altă planetă.
- Ce cauți aici?, m-a întrebat răstit o doamnă, pe care, cu inocența de atunci, nu am reușit să o identific ca infirmieră, asistentă sau moașă.
- Am venit să nasc, răspund timid.
M-a măsurat din cap până în picioare și a continuat să se răstească:
- Cine ți-a zis ție că naști cu burta asta? Câte săptămâni ai?, m-a mai întrebat, neîncrezătoare.
- 39, am zis, cu vocea tremurând, întrebându-mă în gând dacă nu cumva am greșit și eu și ditamai doctorul numărătoarea.
- Serios?! Păreai mai mică, îmi aruncă printre dinți, dar în același timp mi-a deschis ușa să intru.
Nimic din ce era dincolo nu apăruse în închipuirile mele, bazate pe filme, cel mai probabil. Eram prima care avea să devină mamă din gașca de prietene, eram singura care vorbea de naștere naturală într-o lume a cezarienelor la cerere, eram complet nepregătită într-o epocă în care internetul era încă ceva exotic, iar informațiile zăceau încuiate în sertare.
Nu o să zic că a fost totul lin. Am învățat accelerat în orele care au urmat și anatomia nașterii și psihologia relației pacient-medic și sociologia spitalului de stat din România... O groază de lucruri, care mi te-au adus, într-un final, în brațe. Am simțit că am luptat una pentru cealaltă, dar că am câștigat. Cu răni, ca după orice bătălie, dar victorioase împreună.

Am plâns de bucurie, am cerut răspicat să te am lângă mine, cu toate că nimeni nu vorbea pe atunci, cel puțin nu la Filantropia, de rooming in, am numărat orele până la plecarea acasă, când aveam să fim nedespărțite.
Îți mulțumesc astăzi pentru toate lecțiile învățate atunci și de atunci și îți doresc să fii mereu victorioasă!

Primul concert

Povestea e de-astă vară și sigur am mai pierdut ceva detalii pe drum, dar aș vrea totuși să o poată citi atunci când va avea propriile gusturi muzicale.
De fapt, îmi dau seama că nu a fost chiar primul concert... Cred că nu avea 3 ani când am încercat un Franz Ferdinand la Romexpo, dar era clar că nu înțelege ce se întâmplă și, deși nu ne-am apropiat de scenă, s-a plâns de nivelul zgomotului.
The Wall - Roger Waters - a fost însă primul eveniment asumat pe de-a întregul. A știut că e cadoul nostru pentru ziua lui tati și că vom merge toți trei. În luna dinainte, i-am atras atenția de fiecare dată când la radio se difuzau piese cântate de Pink Floyd și, i-am povestit cât ne-am priceput, care e sensul versurilor.
Cu o zi sau două înainte de concert, am fost în zonă și a văzut cum se montează scena și tribunele. I-am explicat ce rol are fiecare element din spectacol. Entuziasmată, a făcut acest desen, în care și l-a imaginat pe Roger "Ape" pe scenă, publicul în tribune și pe pajiștea din fața Palatului Parlamentului și mașinile de salvare, poliție și pompieri, care supraveghează evenimentul, pregătite să intervină în caz de incidente:

A venit și ziua evenimentului. Deși ne înțeleseserăm să doarmă la prânz, ca să reziste cu brio până la final, de atâta încântare nu a reușit să adoarmă. Am plecat destul de târziu de acasă și, pe drum, am luat la rând toate farmaciile ca să găsim niște dopuri de urechi care să mai atenueze nivelul zgomotului.
Îi povestisem dinainte că vom merge mult pe jos, că vom sta apoi și mai mult în picioare, că va fi înconjurată de mulți oameni, majoritatea de aproape două ori mai înalți ca ea. I-am spus ca unii vor cânta, alții vor dansa sau își vor manifesta entuziasmul în diverse moduri neobișnuite. Am crezut că e pregătită pentru ce avea să urmeze...
La locul faptei... A început să se plângă de oboseală la foarte puțin timp după ce am ajuns. Și-a pierdut răbdarea încă dinainte să înceapă muzica, deși am ajuns pe ultima sută de metri. Oamenii mulți și zgomotoși din jur au speriat-o. Când, în fine, s-au auzit primele acorduri, imediat s-a plâns că nu vede bine ce se întâmplă pe scenă. A vrut să-i explicăm, din nou, toate versurile cântecelor. Și imaginile proiectate - cruci, svastica, simboluri ale consumerismului, zgomote de împușcături, liste de nume... Dar zidul, ce e cu zidul? De ce îl construiesc ca după aia să îl dărâme? Când îl dărâmă? Acum? Și cum o să fie după aia? Dar cum era înainte?
Până la jumătatea spectacolului, deja plângea de oboseală și foame. Și voia acasă. Noi... nu ne distram. Și ne întrebam, desigur, de ce am crezut că 6 ani și 9 luni e o vârstă potrivită pentru un concert nu foarte simplu.
Am hotărât să schimbăm locul, să ne retragem mai mult, să îi dăm mai mult spațiu să se miște în voie. Apoi, a vrut în brațe, unde a rămas, cu mare greutate, până la final. Am plecat privind peste umăr ultimele momente din spectacol și abia am ținut-o trează pe drumul spre casă.
Cu toate astea, recunoaște și acum melodiile din concert. A reținut, bineînțeles, ideea cu profesorul și elevii și școala... Să-i mai lase dom'le să se joace, că n-au chef să scrie.
Dacă o întrebi, i-a plăcut. Și ar mai vrea...

Let's go fly a kite...

 Pentru că ne place...

 



Am încercat şi noi...

Pictura în familie

Sunt aranjate în ordinea vârstelor, care, după cum se vede, nu au nicio legătură cu viziunea artistică.

Ce mică-i vacanța mare...

La începutul verii, nu aveam alt gând decât cum o să rezist trei luni singură cu doi copii cu programe diferite, cu nevoi diferite, cu dorințe diferite... și, eventual, în acest timp să nu uit complet de programul, nevoile și dorințele mele. Despre ultima parte n-aș zice că mi-a reușit, însă timpul a trecut cumva, ba chiar destul de repede.
Undeva după primele zile de adaptare, care nu au fost ușoare pentru niciuna dintre noi, mi-am dat seama că nu am mai avut ocazia să stau atât cu Lara cam de pe când avea 1 an... Atunci m-am întors la serviciu full-time, apoi la 2 ani și 10 luni a început grădinița și orele petrecute împreună în timpul săptămânii parcă deveneau din ce în ce mai puține.
Așa că am lăsat grijile deoparte și mi-am propus să ne reapropriem, să încerc să aflu tot ce nu mai știam despre ea, iar pe de altă parte să încerc să o fac să nu o mai vadă pe Sânziana ca pe sora care rămâne mereu acasă cu mama și în lipsa ei îi atacă jucăriile, ci ca pe un partener veritabil de șotii și joacă.

Ce nu mi-a ieșit deloc a fost să găsesc zilnic o soluție pentru a-i ocupa cele 20 de minute în care o lăsam singură cât o culcam pe Sânziana de prânz. Oricât am încercat dinainte să pregătesc o activitate pe care să o poată face în timpul respectiv, cumva, când venea momentul, ceva nu se lega - fie nu avea chef, fie constatam că ne lipsește ceva esențial, fie...
Până la urmă, a ieșit însă și ceva pozitiv din timpul ăsta, pentru că Lara a învățat să-și scoată singură oala de supă din frigider și să-și pună o porție la încălzit, cu tot cu aprins aragazul. În mai multe zile mi-a propus ea să facem împreună ceva de mâncare, în special înghețată, ba chiar la un moment s-a apucat singură de o salată de fructe, care a ieșit delicioasă, chiar dacă toată banana a ajuns tăiată cubulețe sub masă.
Când afară nu a fost prea cald pentru Sânziana, am luat la rând parcurile, am mers cu bicicleta, rolele, trotineta și tricicleta, ba chiar și cu patinele de gheață.
Nu au lipsit vizitele la cai, desigur, unde Lara a progresat mult. Acum, conduce singură calul și, în plus, se apropie fără nicio reținere, îi curăță și îi țesală, îi duce singură la grajd. Și Sânziana a fost foarte fericită vara aceasta la fiecare vizită la Constanța - caii, apa mării, prezența permanentă a unui partener de joacă, toate sunt elemente pe care le-a păstrat în jocurile de toamnă de acasă.
În plus, Lara a fost și în două excursii de câteva zile cu Bubu, în Deltă și în Italia, în care Sânziana i-a dus tare dorul.
Teatru și opera comică pentru copii, circ și primul concert adevărat - The Wall - au fost momentele "culturale" ale vacanței, prilej pentru noi descoperiri și discuții. Iar printre zilele obișnuite, s-au strecurat și ziua de naștere a lui Bogdan și cea a Sânzianei.
Am numărat cu totul vreo 80 de zile împreună toate trei de dimineața până seara și destul de multe dintre ele chiar toți patru. Nu știu dacă pot spune de vreuna dintre ele că a fost ușoară, însă abia aștept săptămâna de vacanță în patru programată pentru octombrie. Și cred că nu sunt singura!

Desen pentru tata

Lara a stat acasă atunci când mama a plecat la spital să o aducă pe lume pe Sânziana. Lara rămâne acasă atunci când mama se internează la spital cu Sânziana să se facă bine. Atunci când și tata s-a internat la spital, lumea ei s-a clătinat destul de tare.
În acele zile, Lara i-a făcut un desen. L-a intitulat „Tata stă în genunchi la geamul de la spital și se uită spre casă”. După ce i l-a dus, am simțit că a cuprins mult mai bine întreaga situație.

Noutăți îngrămădite

Am rămas în urmă cu noutățile și avem de toate, unele mai mărunte, altele cu bătaie pe termen lung.
Cea mai de efect este că Lara a fost la evaluarea pentru înscrierea la școală și are recomandarea de a merge din toamnă la clasa pregătitoare. Mai rămâne să ne pregătim și noi, părinții, pentru perspectiva de a avea copil de școală... Ei i-a plăcut mult la evaluare, oricum se joacă aproape zilnic de-a școala și mereu are o vârstă imaginară mai mare decât cea reală. Din ce mi-a povestit, singura întrebare la care s-a încurcat - ca orice stângace veritabilă - a fost cea legată de direcții. Atunci când doamnele evaluatoare au rugat-o să-și atingă urechea dreaptă cu mâna stângă, a spus că ea nu știe care e stânga decât atunci când e în mașină și tati e la volan, respectiv în stânga, iar ea în scaunul ei, respectiv în spate, în partea dreaptă.
Mai veche, dar încă în derulare - iarna asta, după germana de la grădiniță, Lara a început a doua limbă străină, respectiv engleza. Și asta pare să-i placă foarte tare, mai ales că învață în ritmul muzicii, doar prin cântece.
Tot la capitolul pasiuni, a cerut din senin și insistent o chitară, pe care, după o vreme, a și primit-o. Așteptăm acum să vedem cât de mult își dorește să și învețe cu adevărat să cânte la ea.
De dată mai recentă, a început să meargă la piscină cu Bogdan. A fost și iarna trecută la niște cursuri pentru copii, dar la un moment dat n-a mai vrut singură în bazin.
Iar de pe la noi de-acasă, vă prezentăm și anul acesta un mini-atelier de mărțișoare, făcute pe criteriul „mai importantă e participarea decât rezultatul”. Eu cu Lara am decupat cartonașele colorate, ea a asortat și a lipit abțibildurile, apoi a perforat și a legat șnururile împreună cu Bogdan. Sânziana a avut și ea o contribuție importantă - a dormit liniștită cât timp noi am meșterit.
Întâmplător sau nu, majoritatea activităților care o atrag în ultima vreme presupun timp dedicat numai ei de către unul dintre părinți. O gelozie care se manifestă mai târziu decât ne așteptam sau pur și simplu o etapă nouă... Rămâne să ne lămurim. Până una alta, și nouă ne face plăcere să ieșim cu ea și să o vedem implicată în activități potrivite vârstei ei, chiar dacă e un efort destul de mare să ne separăm pe grupe de vârstă.

Amintiri mari despre lucruri mici

Când Lara era mică, am început să fiu asaltată de poze și filmulețe ale altor părinți cu copiii lor, că deh, intrasem în gașcă, cum ar veni. Multă vreme am avut oroare de ele, pentru că cele mai multe erau realizate fără niciun pic de talent sau pricepere, cu lumină proastă și ochi roșii, dar mai ales trimise de-a valma, cu zecile, fără ca de la o poziție la alta să existe vreo mare diferență.
Mi-am spus că eu nu voi face așa ceva niciodată - nici zecile de poze și nici asaltatul - și am mai băgat și fraza aia cu „Ce, noi când eram mici aveam atâtea? Și uite că am crescut foarte bine și fără!”, că tot e la modă în diferite contexte.
Prin urmare, eu cu Lara nu am aproape niciun film din primul an de viață, iar poze l-am lăsat mai mult pe Bogdan să facă, gândindu-mă că manevrează aparatul mai bine decât mine. Doar că nu el stătea acasă toata ziua cu ea, așa că multe amintiri mărunte sunt numai în capul meu.
Cu Sânziana n-am mai stat pe gânduri, însă, și am recuperat. Am filmat-o în principal cu telefonul, am fotografiat-o mult, cu ce am apucat, și nu-mi pare rău deloc. Mă uit uneori în urmă, nu mai departe de câteva luni, și abia așa îmi amintesc de gesturi care pe atunci îmi umpleau zilele.
Așa că zic: filmați-vă și fotografiați-vă copiii cât de mult puteți. Nu ca să vă asaltați cunoscuții cu realizările de zi cu zi ale celor mici pe mail, Facebook sau mai știu eu ce aplicație electronică. Ci doar ca să vă amintiți mai bine peste timp, chiar împreună cu protagoniștii, ce de lucruri mici și frumoase încap în zilele primilor ani de viață.
Și aș mai spune că am auzit de curând de un studio foto care ține cursuri special concepute pentru părinți. A, și că, acum câțiva ani, am avut ocazia să văd un film în care apar bunici, unchi, mătușe, străbunici duși de multă vreme. Un singur film, în care i-am văzut tineri, așa cum nu îi văzusem niciodată și care mi-a dat o senzație pe care nu o pot pune în cuvinte.

PS: Filmulețul e făcut acum fix trei ani. Habar n-am când a crescut atât.

Clătite

Lara a primit cadou o minunată carte de bucate franțuzești pentru copii, care a bucurat toată familia. Pe tata pentru că speră că fata îi va moșteni pasiunea pentru gătit, pe mama pentru rețetele de dulciuri, pe Lara pentru că Bubu i-a citit o grămadă din noua carte, iar pe Sânziana... ei bine, pentru că toți ceilalți erau veseli :)

Astfel că am purces cu mic, cu mare să executăm niște clătite. Mama cu Lara au pregătit compoziția (aluatul a ieșit cam cu cocoloașe, susține tata), Sânziana a dat și ea o mână de ajutor, iar lui tata i-a revenit sarcina prăjirii, îndeaproape secondat de Lara.

Ce a urmat, vedeți mai jos:

- am cernut făina

- cartea de bucate a fost tot timpul la îndemână

- am lucrat la două tigăi și patru mâini

- între două clătite mai era și timp de joacă

- și le-am consumat cu mare plăcere

Petrecerea cu nasul roșu

O să scriu povestea petrecerii de 5 ani când o să îmi refac puțin resursele de energie. Deocamdată, pun câteva poze cu forme mai ciudate, astfel încât să nu lezeze dreptul la imagine al invitaților. Mulțumim tuturor participanților, iar celor care află pe această cale că a existat o petrecere le spun că anul acesta Lara a deținut cheia de la lista invitaților.

 

La aniversare...

Ziua de 15 noiembrie de acum cinci ani a fost nesperat de senină şi călduroasă pentru un sfârşit de toamnă - un avantaj major pentru cel care urma să-şi petreacă câteva ore bune în curte maternităţii, schimbând pe SMS impresii şi încurajări cu iubita lui, aflată înăuntru.

Îmi amintesc fraze întregi schimbate în scris sau în cele câteva convorbiri telefonice şi nu cred că voi uita niciodată atmosfera de toamnă târzie din curte, copacii desfrunziţi şi frunzele uscate de pe jos şi cerul incredibil de albastru.

Cinci ani mai târziu, o zi la fel de însorită... La mulţi ani, Ana-Lara!

Sărbătoarea recoltei - ediția a treia

Pe măsură ce copiii cresc și sărbătorile de la grădiniță iau amploare, deși poartă aceeași denumire și au același specific în fiecare an. Toamna aceasta, sărbătoarea recoltei a fost așadar mai mare ca cea din 2009 și ca cea din 2010. În primul rând, am plecat cam 40 de kilometri din București, într-un loc cu pajiște numai bună de alergat și crânguri numai bune de cules măceșe, cum ați văzut deja.
Toate fructele și legumele pe care le-am avut la îndemână le-am folosit la atelierul de făcut coronițe, la ciorbă, pâine și turtițe, dar și la must.

Iar pentru că era nevoie și de farfurii și de strachini, am învățat cum să le facem la atelierul de olărit.

După ce toate au fost gata, am încins niște dansuri... câmpenești.

Asocieri în joacă

Inspirați de site-ul Psiholog pentru copii, pe care l-am descoperit de curând, am jucat cu Lara într-una dintre serile trecute un joc foarte amuzant pentru toți trei. Regula noastră, adaptată după ce citisem mai multe variante, a fost să asociem fiecare membru al familiei cu câte o floare, un animal, o culoare, un fel de mâncare și un instrument muzical - cu variantele instrumente cu coarde și instrumente de suflat. Am mai fi continuat și cu alte categorii, alese spontan, dar am ajuns acasă. Tot din lipsă de timp, a răspuns doar Lara.
Vreau să precizez că nu cred că răspunsurile trebuie întoarse pe toate fețele pentru a le găsi înțelesuri ascunse. A fost o metodă de a face timpul să treacă frumos, pentru că ne prinsese întunericul la o plimbare pe jos, ceva mai departe de casă, însă e clar că unele asocieri nu sunt întâmplătoare.
Să vedem:
1. Flori: Tata e o albăstrea, mama o brândușă portocalie, Lara un clopoțel, iar Sânziana un trandafir roz, dar nu ofilit.
2. Animale: Sânziana e o pisicuță, Lara o vulpiță, mama o albinuță, iar tata un greiere sau poate un cal.
3. Culori: Tata e albastru, mama maro... Îmi pare rău, mama, dar nu pot alege mov sau verde. De fapt, ba pot. Deci, mama mov, Lara verde și Sânziana roz.
4. Alimente: Sânziana este lapte, Lara covrig, mama ciocolată, iar tata carne.
5. Instrumente cu coarde: Tata e o vioară, mama un contrabas, Sânziana un violoncel, iar Lara o liră.
6. Instrumente de suflat: Lara e o trompetă, Sânziana un saxofon, mama un oboi sau un corn, iar tata un flaut.
În afara jocului, de obicei când vorbim despre familia noastră, Bogdan e soarele, eu sunt luna, iar ea și cu Sânziana sunt steluțele.

Din weekendul lăudat ne-am întors cu sacul aproape gol

Asaltați de diverse știri despre variante de petrecere a timpului liber pentru weekendul care tocmai s-a încheiat, ne-am hotărât să petrecem două zile curat urbane. Am lăsat parcurile pentru alții și ne-am făcut o listă de activități potrivite pentru toți patru. Ce a ieșit? Hmmm... Păi am început sâmbăta în forță cu expoziția de dinozauri din parcarea de la Romexpo. Deși e relativ interactivă - fiecare exponat are un buton pe care copiii pot apăsa pentru a-l pune în mișcare, există o măsuță cu puzzle-uri și una cu șabloane tematice pentru desen - după vreo 20 de minute eram gata pentru altceva.

Am plecat spre centru, în Piața Arthur Verona, unde citisem că vor fi statui vivante, cu ocazia Zilelor Bucureștiului. Am ajuns fix la ora la care programul trebuia să înceapă, dar organizatorii erau mai numeroși decât spectatorii. Am cotit-o spre Grădina Icoanei, unde fetele au testat leagănele și toboganele preț de vreo jumătate de oră, timp suficient să înceapă activitatea și în piațeta vecină. Am putut vedea cinci tipuri de statui vivante. Lara a fost foarte contrariată și mă tot întreba dacă sunt statui sau oameni. N-am vrut să-i ofer răspunsul pe tavă și, împreună cu unul dintre actori, am încercat s-o zăpăcim complet. Din când în când el îi făcea cu ochiul, în funcție de ce îi spuneam eu. Când deruta ei ajunsese deja la cote amuzante a apărut în peisaj o altă familie cu o fetiță cam de aceeași vârstă. Mama i-a spus sec: „Tu nu vezi că sunt oameni?” Iar bunica a remarcat că sunt „foarte bine realizați”. Mi-a venit să țip de frustrare...

În fine, am ascultat și o fanfară, apoi am pornit-o spre Strada de C'Arte. Deși era deja ora 13.00, expozanții abia își aranjau cărțile în rafturi. Strada Copiilor era pustie, singura activitate fiind o terasă cu muzică neadecvată și chipsuri și croissante preambalate la vânzare. Am insistat să cumpărăm câteva cărți, am apucat să mai constatăm că nu există toalete amenajate și ne-am retras spre casă pentru masa de prânz și somn.
Duminică dimineața am luat-o de la capăt cu programul nostru intens urban cu gândul să ne plimbăm prin centrul istoric. Primul obiectiv pe listă ar fi trebuit să fie o excursie virtuală prin Viena, însă la 11.30 cortul organizatorilor era gol.

Noroc că îi luasem Larei aparatul foto și am putut să dăm rapid un alt sens plimbării noastre: excursie de fotografiat în tandem tată și fiică. Ne-a pozat pe fiecare dintre noi, s-a pozat pe ea, un motan pe un gard, niște flori, oameni. Nu sunt cele mai bune poze din punct de vedere tehnic, dar e interesant pentru un părinte să poată vedea lumea prin ochii copilului lui. O înghețată (spectaculos servită) și un covrig mai târziu eram deja buni să ne întoarcem acasă.

Adăugați la asta și obișnuitele lecții de balet de sâmbătă după-amiaza, respectiv duminică dimineața, dar și o raită pe la castelul de la Izvor și aveți tabloul ultra-complet al weekendului nostru. Ce-am învățat din el? În primul rând că, la fața locului, multe dintre evenimentele anunțate pompos sunt... în curs de pregătire, asta ca să fiu politicoasă. În al doilea rând, rutina din programul copiilor asigură relaxarea părinților. Nu în ultimul rând, orașul e o junglă. Duminică seara, stând toți înșirați pe canapea, am propus să ieșim din nou afară. Lara a răspuns ferm: „Mai bine să mai stăm”.
Precizare: Am evitat voit inaugurarea Muzeului Antipa. Când s-o termina coada, să ne anunțați și pe noi.

Călare

Vacanța de anul ăsta va rămâne în istoria familiei cu numele vacanța de călărit. Fiecare pe ce a putut...

La dublu (I)

Aceasta este o coincidență. Aceasta nu este o coincidență.

Alo, mama?!

- Să știi că adun scoici și comori pentru tine. E tare bine la mare, mama! Când o să se facă Sânzi bine și o să aibă voie la soare, să venim cu toții aici. O să-i spun lui tati să vă ia și pe voi, bine? Daaaa, e loc în cort destul. Eu am dormit în sacul albastru și tati în cel verde. Da, mami, am mâncat bine și am dormit. Hai că nu mai pot să stau la telefon, că mă duc să mă joc. Pa-pa! Te pup!

Grădinarii

Am auzit că, mai nou, există locuri în care te duci să grădinărești alături de copil - varianta modernă (a se citi cu plată) a „muncilor agricole” de pe vremuri. Pe de-o parte, cred că e o idee excelentă, pe de altă parte mi se pare trist că unii copii nu ajung să vadă în mod natural o grădină.
Din fericire, noi încă mai avem unde să exersăm gratis - grădina bunicilor, dar și ceva ghivece pe balcon. De fapt, două jardiniere - una cu flori, alta cu legume, pe care le-am pus să concureze una împotriva celeilalte, să vedem care dintre ele se umple de flori mai întâi.