Un grup de magicieni

De două nopți se culcă în sufragerie, că poate-poate îl surprinde pe Moș Nicolae când vine să ia scrisorile pentru Moș Crăciun și lasă ceva drăguț la schimb...
În seara asta, cam cu o oră mai târziu decât adoarme de obicei, îmi zice:

- Nu mai pot. Rămâi tu?
- Mai rămân, dar nici eu nu știu cât o să rezist.
- Bine, dar crezi că are cheie?
- Nu știu ce să zic. Îți dai seama câte chei ar trebui să aibă la el?
- Păi, eu m-am gândit că sunt mai mulți, poate că șapte.
- De ce tocmai șapte?
- Câte unul pentru fiecare continent. Deși, poate că în Antarctica nu e nevoie.
- Și totuși, chiar dacă e câte unul pe fiecare continent, de câte chei crezi că ar avea nevoie?
- Hmm... miliarde. Ai dreptate, n-are cum.
- Și atunci?
- Poate că are un băț din ăla ca hoții, care se potrivește la mai multe uși.
- Haide măi, chiar crezi că Moșu' acționează ca un hoț?
- Eu m-am gândit mai demult că, de fapt, e un grup de magicieni care face totul...

Măi Lara, cred că ai mare dreptate. Nici anul ăsta nu te pot dezamăgi.

După-amieze de toamnă

Am observat de ceva vreme că Lara nu își mai dorește să stea la locurile de joacă. Are încă nevoie de câte o activitate "în forță" - fie o plimbare cu trotineta sau rolele, fie o partidă de "jughineală" în pat, cum îi place să spună. Însă, datul în leagăn, pe tobogan sau pur și simplu interacțiunea cu alți copii la locurile de joacă n-o mai interesează decât în măsura în care are chef să facă pe sora mai mare.
Așa că, având în vedere că din toamna asta o luăm la prânz de la școală, ne-am trezit cu mai mult timp liber și cu mai puține preocupări afară (căci în casă compensează cu scrisul și cititul). Desigur, am căutat asiduu diverse activități suficient de interesante pentru cât mai mulți dintre noi :) Un rezumat al toamnei noastre de până acum include teatru, animație, ateliere de inginerie, expoziție de benzi desenate, instalații de artă contemporană, Castelul Peleș cu lecția de istorie aferentă, dar și ieșiri la un ceai și un joc de scrabble... La unele a participat cu mult entuziasm, de la altele a plecat ușor nedumerită, însă din toate experiențele am ieșit mai bogați.
Ieri am fost împreună să votăm. Nu e prima dată, dar am simțit că nivelul discuțiilor a fost diferit față de alegerile anterioare. Apoi, a avut din nou chef să ne dăm în balansoar. În timp ce făceam pronosticuri despre cine o să obțină cele mai multe voturi. Și calcule pentru când o să aibă și ea drept de vot... Mai e un pic...

Vârsta descoperirilor

Am ales într-o doară câteva activități la care să merg cu Lara în săptămâna festivalului științelor - Bucharest Science Festival. Nu am mai găsit locuri chiar la toate atelierele care mă gândisem că ar putea-o atrage și am fost cu inima ușor îndoită să construim o roată hidraulică, să aflăm mai multe despre ce fac inginerii constructori, cum să te orientezi cu busola și cum să aprinzi focul fără chibrituri.
A fost însă prima dată când, la finalul unei activități, m-a întrebat plină de entuziasm când mai venim. Și când, ajunsă acasă, a continuat să povestească, să întrebe, să se joace cu ce reușise să facă la ateliere.
M-aș bucura să avem astfel de evenimente periodic, pentru că mi-a fost clar după zilele acestea că a venit momentul la care își dorește să înțeleagă cât mai multe despre ceea ce ne înconjoară. Pe site-ul Orășelului cunoașterii, care a găzduit o parte dintre evenimentele din această săptămână, e scris: Reținem 20% din ceea ce vedem, 30% din ceea ce auzim și 80% din ceea ce experimentăm. Nu știu cine e autorul, dar dacă auziți de ceva experimente prin oraș să ne trageți și pe noi de mânecă.
Mai jos, primul pod construit de Lara:

Fericirile noastre

Asaltată din toate direcțiile de moda realizării unui bilanț zilnic pozitiv, m-am gândit să-i propun Larei acest mic exercițiu. Eram la mare timp de o săptămână, petreceam multe ore în aer liber, în afara mediului nostru obișnuit, așa că n-ar fi trebuit să fie prea greu să găsim în fiecare zi trei întâmplări care să ne fi bucurat.
Deși eu i-am sugerat doar ca fiecare dintre noi să enumere cele trei evenimente, ea a dus provocarea mai departe: trei momente petrecute împreună cu tine și care m-au bucurat. A încercat chiar să îmi propună să găsim și trei lucruri care nu ne-au plăcut, însă i-am zis că, deși sunt dispusă să o ascult, eu nu vreau să le spun și pe acestea. Caut doar prilejurile de fericire. I-a plăcut și a renunțat rapid la critică.
Vreme de câteva zile ne-am șușotit seara, la culcare, ce ne-a bucurat peste zi. A fost un bun prilej de apropiere și un exercițiu de comunicare. Noi două și atât.

Curățenia la 7 ani

Vine de la ea din cameră murdară tare. O întreb ce a făcut. Cică, din greșeală, a scris cu carioca pe jos. Apoi, a dat cu mâna cu salivă să se curețe. La sfârșit, a șters cu tricoul. Simplu și eficient!

Un abțibild

M-am supărat pe ea că a găurit blatul de bucătărie strângând prea tare piciorul mașinii de făcut paste. A zis: "Nu-i nimic, rezolvăm imediat cu un abțibild. Gata. Vezi? E ca nou! Dacă vrei, pun unul și pe gaura mai mică de lângă."

Mărturisire

- Mama, știi care e singurul lucru care îmi displace la tine? (Câteva secunde de spaimă și bucurie amestecate - care o fi lucrul ăla? dar bine că e unul singur...) Că nu poți să faci și tu măcar o dată pe lună pâine fără maia.

Când o să fiu mare...

Am avut discuția asta acum câteva săptămâni, în timp ce punea în scenă una dintre nenumăratele piese de teatru. E joaca ei preferată. Ia obiecte felurite din jur, cum apucă, și creează cu ele o întreagă poveste. Durează uneori și mai bine de o oră, detaliile sunt tot mai multe, șirul întâmplărilor pare fără sfârșit.
În mijlocul unei astfel de povești, i-am spus că există facultate de regie de teatru. A răspuns pe loc că asta e ce vrea să facă atunci când o să termine liceul.

Religia la 7 ani

- Noi suntem toţi nişte pui ieşiţi din ouă, iar Dumnezeu e găina care ne cloceşte. Ba nu, e cocoşul, că şi trezeşte lumea dimineaţa.

Întrebare de seară

În seara asta m-a întrebat, înainte să adoarmă, ce e iubirea.

Abramburisme

Cum a reacționat Lara când a aflat că școala va începe cu o săptămână mai târziu:
- Nu mai rezist! Nu mai vreau vacanță! Vreau la școală!

Cultură pop

- Hannah Montana e fata lui Barbie. Că Barbie e bătrână și a murit.
- Și tatăl lui Hannah Montana cine e?
- E un compozitor renumit. Michael Jackson.

(Precizare: De niciunul dintre personajele mai sus-menționate nu știe de acasă. Probabil că le-a auzit numele prin diverse locuri și a creat singură o poveste în jurul lor.)

În parc

1 Mai, 30 de grade. Eu n-am zis nimic. Ea a întrebat:

- Mama, de ce doar eu cu Sânziana suntem în pantaloni scurți?

Desene animate la Ateneu

N-am mai scris despre spectacolele din seria „Clasic e fantastic”, deși Lara e spectator fidel. Mă obișnuisem cu ideea că e un proiect demn de toată lauda și l-am simțit chiar că evoluează, din punct de vedere organizatoric. Trebuie neapărat să spun și că a atras de partea sa sponsori din rândul editurilor de carte, iar copiii care cântă sau răspund corect întrebărilor din spectacol primesc acum în dar povești și nu cutii cu bomboane de ciocolată, ca în sezonul trecut. Și da, eu sunt cea care le-am sugerat să facă asta - sper doar că nu am fost singura.
Duminica trecută a fost o ediție despre vocea umană, care a început simpatic cu cântecul din „Pisicile aristocrate” despre game, arpegii și solfegii interpretat pe rând de un cor de copii de la o grădiniță și de o parte din corul filarmonicii „George Enescu”. Au urmat apoi alte momente frumoase, însă și un număr care m-a dezamăgit. A fost un număr susținut de actorul Mihai Bisericanu, foarte strident - am văzut mai mulți copii care și-au acoperit urechile cu mâinile. Mergând pe ideea că vocea umană are diferite tonalități și timbre, el a imitat mai multe personaje de desene animate, rugându-i pe copiii din public să le recunoască. Nici nu știu dacă să mă bucur că noi (atât eu cu Bogdan, cât și Lara) am recunoscut un singur personaj - Winnie - sau să mă întristez că toți ceilalți reacționau de la primele cuvinte.
Așa că acum, pe lângă faptul că sunt o mamă care nu e de acord cu ciocolata ca recompensă, mai sunt și o mamă care i-a tăiat copilului „porția” de desene. Am chestionat-o apoi pe Lara, să văd cum a perceput ea frenezia cu care ceilalți copii strigau numele personajelor de desene animate. Mi-a spus că probabil ei se uită mult la Minimax, iar ea are Minimax doar la Bubu. N-a părut deloc frustrată.
În schimb, eu mi-am amintit că am văzut recent o doamnă psiholog vorbind la o emisiune pentru mame despre faptul că, la 3-4 ani, atenția copilului poate rămâne asupra unei activități timp de cinci minute. Imediat după, a vorbit despre posibile sancțiuni pe care părinții să le aplice copiilor dacă aceștia nu fac ce li se cere, punând pe listă și reducerea timpului de privit la desene animate de la o oră la jumătate de oră. Trecând peste faptul că nu înțeleg cum ar putea fi asta o sancțiune, nu mi-e clar nici ce face copilul în restul de 25, respectiv 55 de minute cât pare să se uite la un ecran. Probabil însă că la mine e problema, dacă atâția copii care merg la Ateneu știu atât de multe personaje...

Ce nu ne-a adus Moșu'

- Moșul ăsta e rău!
- De ce spui asta?
- Că nu mi-a adus ce i-am cerut.
- Adică ce?
- Un cățel adevărat.
- Păi poate Moșul s-a gândit că nu avem loc în casa asta a noastră și de un cățel.
- Dar i-am cerut și o casă cu curte...
- Păi da, dar când i-ai scris? Când a venit Moș Nicolae? Poate n-a avut timp să construiască o casă în doar două săptămâni.
- Dar putea să-mi aducă bucățile și o construiam noi.
- Da mamă, dar ne trebuia și un teren pe care s-o construim.
- Păi cumpărăm teren.
- De unde?
- De la magazinul de terenuri, cum de unde?!

Viziune asupra lumii la 5 ani

- Spațiul e locul în care trăiesc strămoșii noștri, dinozaurii, papuganii (n.r. - a se citi Bakugan-ii) și extratereștrii.
- Ce sunt extratereștrii?
- Niște papugani mai răi.

Despre prietenie

Până nu demult, credeam că e suficient să ne întâlnim cu prietenii noștri cu copii de vârste apropiate cu Lara pentru ca ea să aibă parteneri de joacă. Am avut însă de curând o discuție cu ea care m-a pus pe gânduri: pe cine vrea să invite la ziua ei.
Discuția a fost lansată chiar de ea, și-a limitat singură lista invitaților la zece și apoi mi-a explicat că, în afara celor indicați, eu pot invita doar adulți, nu și alți copii. Așadar, dacă am crezut că în mod automat copiii prietenilor mei sunt și prietenii copiilor mei, m-am înșelat. Mi se pare firesc cum a pus problema, doar că m-a luat prin surprindere.

Asocieri în joacă

Inspirați de site-ul Psiholog pentru copii, pe care l-am descoperit de curând, am jucat cu Lara într-una dintre serile trecute un joc foarte amuzant pentru toți trei. Regula noastră, adaptată după ce citisem mai multe variante, a fost să asociem fiecare membru al familiei cu câte o floare, un animal, o culoare, un fel de mâncare și un instrument muzical - cu variantele instrumente cu coarde și instrumente de suflat. Am mai fi continuat și cu alte categorii, alese spontan, dar am ajuns acasă. Tot din lipsă de timp, a răspuns doar Lara.
Vreau să precizez că nu cred că răspunsurile trebuie întoarse pe toate fețele pentru a le găsi înțelesuri ascunse. A fost o metodă de a face timpul să treacă frumos, pentru că ne prinsese întunericul la o plimbare pe jos, ceva mai departe de casă, însă e clar că unele asocieri nu sunt întâmplătoare.
Să vedem:
1. Flori: Tata e o albăstrea, mama o brândușă portocalie, Lara un clopoțel, iar Sânziana un trandafir roz, dar nu ofilit.
2. Animale: Sânziana e o pisicuță, Lara o vulpiță, mama o albinuță, iar tata un greiere sau poate un cal.
3. Culori: Tata e albastru, mama maro... Îmi pare rău, mama, dar nu pot alege mov sau verde. De fapt, ba pot. Deci, mama mov, Lara verde și Sânziana roz.
4. Alimente: Sânziana este lapte, Lara covrig, mama ciocolată, iar tata carne.
5. Instrumente cu coarde: Tata e o vioară, mama un contrabas, Sânziana un violoncel, iar Lara o liră.
6. Instrumente de suflat: Lara e o trompetă, Sânziana un saxofon, mama un oboi sau un corn, iar tata un flaut.
În afara jocului, de obicei când vorbim despre familia noastră, Bogdan e soarele, eu sunt luna, iar ea și cu Sânziana sunt steluțele.

Domnișoara personalitate

Mi-am dat seama, uitându-mă în diagonală peste ce am scris pe aici, că se poate înțelege că relația cu Lara e una ușoară, armonioasă chiar. Azi e însă una din acele zile când simt nevoia să spun că, de fapt, e chiar dificilă. Are atâta personalitate cât să spună „nu” aproape la orice și să-și mai și susțină poziția cu argumente.
Credeam că vârsta tabieturilor se încheie pe la 2 ani, însă la ea pare să revină periodic. Zilnic ne certăm din cauza hainelor cu care urmează să se îmbrace. Purtatul papucilor în casă e, și el, subiect de harță. Până și pijamaua pe care trebuie s-o alegem pentru grădiniță se transformă, de cele mai multe ori, în motiv de ciondăneli. La fel, mâncarea e un subiect de dispută - a nu se înțelege că n-ar fi o mare mâncăcioasă, dar farfuria trebuie să fie într-un anume fel pentru a o atrage. Da, da, farfuria în sine. Foarte vehementă a fost și când s-a hotărât să renunțe la cercei.
Așadar, nu, relația mea cu Lara nu e deloc una ușoară. Dimpotrivă, simt cum pe zi ce trece îmi îmbunătățesc abilitățile de negociere. În clipele de maximă încrâncenare îmi pun speranțele în Sânziana - nedrept, știu - că va adopta ea toate hainele rămase nepurtate de la Lara, jocurile nejucate sau cărțile necitite.
Pe de altă parte, am văzut în ultima vreme tot mai multe fetițe de 4-5 ani croite după chipul și asemănarea mamei: hainele în același stil, tunsoarea cu aceeași linie, accesoriile atât de asortate că e clar de la o poștă că au fost servite pe tavă, ca să nu mai zic că execută orice comandă fără crâcnire. Și apoi îmi întorc privirea spre căprița mea - mai dezlânată, ciufulită, îmbrăcată contrar oricărei porniri materne.
Unele mame îmi aruncă și ele priviri, cumva condescendento-nedumerite: „De ce o las așa?” O las pentru că nu vreau să spună ca mine doar pentru că n-are încotro, dar pe de altă parte dacă se hotărăște să poarte iarna pantaloni scurți trebuie să fiu lângă ea, să-i explic că se va îmbolnăvi. O las pentru că, mai mult decât să-mi placă mie ochiului acum, în fiecare clipă, îmi doresc să o ajut să devină independentă, să-și formeze niște gusturi proprii. Iar abilitățile de negociere de care spuneam mai sus par să se dezvolte nu doar la mine, ci și la ea.
E greu. Unele zile trec ca pe câmpul de luptă. Uneori pleacă la grădiniță supărată pe mine, iar eu rămân acasă foindu-mă că dacă n-am făcut bine, dacă i-am cerut prea mult, dacă am insistat prea tare, dacă o fi bine îmbrăcată... Alteori îmi spune că nu mă mai iubește. Rareori ea e cea care face primul pas pentru a ne împăca. Sper să mă pricep să modelez toate astea într-o personalitate puternică, dar nu arogantă, într-un om capabil să hotărască pentru el și chiar pentru cei din jur, dar numai cu voia acestora.

Inevitabil

Și a venit și momentul acela în care, când mi-era lumea mai dragă, Lara mi-a spus:
- Știi, mama, că la puță se mai spune și penis.
Am înghițit nodul care mi s-a pus în gât și am încercat să răspund firesc:
- Da, știu. Dar tu de unde știi?
- Mi-a spus Matei. Dar la puța de fete cum se mai spune?
- Vagin.
- Vagin?
- Da.
- Ce ciudat.
După câteva minute:
- Mama, cum ai zis că se spune?
După câteva ore:
- Mama, dar de ce există doamne și băieți?