De când a început luna decembrie am început și eu să mă gândesc cum să îi (re)prezint Larei Crăciunul. E al doilea an când am dilema asta, pentru că deja e suficient de mare încât să prindă anumite semnificații și să profite de altele. Pentru că nu îmi place ca din ianuarie până în noiembrie să mă străduiesc să petrecem cât mai mult timp frumos împreună, să comunicăm, să construim relația de prietenie pentru anii următori, iar fix în decembrie să fim agitați, nervoși, cu prea multe lucruri neimportante de făcut și prea puțin timp de jucat. Pentru că nu vreau să am grijă un an întreg de alimentația ei, pentru ca apoi, în doar câteva zile, să mănânce un kilogram de ciocolată frumos ambalată. Pentru că nu vreau să mă străduiesc 11 luni să îi explic și arăt că moderația e calea potrivită în toate, pentru ca apoi, în cea de-a doisprezecea, să i se umple camera de cadouri mai mult sau mai puțin dorite sau potrivite. Pentru că eu nu văd cum Moș Crăciun poate să apară cu sacul plin în scena nașterii Pruncului și, mai ales, nu înțeleg cum Moș Crăciun poate să nu fie numai unul!
Da, Moș Crăciunul fabricat de specialiștii în marketing e astăzi peste tot: la serviciu la mama și la tata, la grădiniță, la magazin, pe stradă, ba am auzit că la unii copii - desigur doar cei „cuminți” - vine și acasă. Și aduce, bineînțeles, nu unul, ci nenumărate cadouri, atât de multe încât după entuziasmul despachetării rămân abandonate într-un colț al casei și ar ajunge să fie uitate cu totul dacă părinții nu le-ar readuce în atenție tot făcând și refăcând în minte calcule cu banii cheltuiți, din nou, inutil.
La noi la grădiniță, din fericire, nu vine Moș Crăciun. Am avut parte în schimb de o asemenea întâlnire la serbarea de la balet, unde, la final, o altă fetiță a început să alerge prin sală și să strige „Sunt liberă! Sunt liberă!”. Mi-au explicat părinții că era la a patra serbare cu moș în două zile... Lara s-a arătat neimpresionată și mi-a spus că nu crede că era moșul adevărat, pentru că nu era roșu în obraji, ci avea pielea albă, așa, ca noi.
Nici la serviciu n-a mai fost moș anul acesta, probabil din motive de criză. A trimis doar o sacoșă mare și, cum altfel, roșie, cu o carte și dureros de multe dulciuri.
Să însemne toate astea că Lara n-a fost cuminte în ultima vreme? Și mai ales despre ce perioadă vorbim? Când a lovit-o aparent din greșeală pe Sânziana în februarie? Când în aprilie a plâns că nu vrea într-o zi la grădiniță? Când în iulie mi-a spus că e supărată că noi nu plecăm la mare? Sau e vorba doar de ultimele zile dinainte de Crăciun, că nu ține nimeni minte toate trăznăile de peste an?
Anul trecut, i-am citit cu mare încântare
Povestea primelor daruri de Crăciun și am crezut că am găsit răspunsul la toate aceste dileme legate de abundența copleșitoare pe care o aduc cu ele sărbătorile de iarnă. Anul acesta, n-am mai găsit cartea prin casă. Am luat-o ca pe un semn că spiritul sărbătorilor nu trebuie căutat în nicio altă parte decât în ochii celor dragi.
Ce-am reușit să-i transmit Larei din toate astea? Întâi, am avut-o alături în febra pregătirilor unui bazar minunat de Crăciun la grădiniță. A văzut ce a însemnat efortul de organizare, apoi și-a dorit să ajute la vânzare și am ales împreună de acolo mici daruri făcute cu mâinile pentru cei dragi. Apoi, l-am întâlnit pe moșul adevărat acolo unde nu era așteptat - la sărbătoarea de iarnă, tot de la grădiniță, unde am văzut fețele unor copii încă autentici, unde colindele demonetizate au căpătat o nouă semnificație pentru că le-am cântat împreună și unde darurile făcute cu mânuțele lor mi-au reamintit valoarea timpului. Ajunși acasă, am împodobit bradul și am deschis ușa pentru musafiri. Iar cadourile, desigur, nu s-au lăsat așteptate...
Nu neg că Moș Crăciun e o figură care poate aduce multă bucurie. Dar bucuria cu forța nu intră și aproape tot ceea ce am văzut în jurul meu mi se pare tare departe de esența Crăciunului. Prea mult în exterior, prea puțin în interior.
