Parentingul necondiționat

Acum 7 ani eram cu totul altfel de părinte. De fapt, nu eram părinte. Aveam amintiri, vedeam în jur un model de relație părinte-copil pe care îl credeam singurul posibil și, totuși, nu îl simțeam ca fiind al meu.
Nu pot spune că am căutat mult și am citit și mai și, pentru că, atunci, nu exista o deschidere așa mare spre teorii actuale de parenting. Sursele de informare cu cea mai mare vizibilitate mergeau, și ele, pe alt drum decât cel pe care îl căutam eu.
Însă, la un moment dat, nici nu mai știu să zic exact când, am hotărât să fac lucrurile în felul meu. Abia apoi am descoperit că nu inventam nicio roată, că existau prin alte părți oameni de la care aș fi putut obține confirmări legate de ceea ce simțeam.
Unul dintre oamenii aceștia a fost de curând în România, a ținut conferințe, a dat interviuri, iar o parte din scrierile lui au fost lansate în limba română, astfel că acum drumul acesta paralel cu autostrada are o șansă să înceapă să fie tot mai circulat. Iar când drumul despre care vorbesc e drumul "de la recompense și pedepse la iubire și înțelegere", chiar nu mă tem de aglomerație.
Dacă sunteți părinți și vă întâlniți cu cartea din imaginea de mai jos, nu stați pe gânduri să o citiți. Până atunci, rupeți-vă 50 de minute și ascultați-l pe Alfie Kohn vorbind într-un interviu la Garantat 100%.

Poveștile lor cadou

Am primit aseară un cadou minunat de la Lara și colegii ei de școală. Au compus împreună câteva povești, pe care apoi le-au ilustrat. Cu ajutorul profesorilor, ceea ce a rezultat a fost tipărit, astfel că, la serbarea de Crăciun, noi părinții am primit cadou câte o cărticică cu copertele personalizate cu desenele copilului fiecăruia.
Am pus mai jos prima și ultima copertă, precum și prima poveste - Șervețelul fermecat. Încă nu am apucat să deslușesc contribuția Larei, însă chiar ideea proiectului, care i-a reunit pe toți pentru un obiectiv comun și secret pe deasupra, mi s-a părut foarte frumoasă. Alte povești sunt Casa dezordonată, Iepurașul Țop-Țop, Copilul care mânca doar fructe, Moș Nicolae cu apa magică, Moș Crăciun cu spiridușii săi. V-aș mai spune doar că, în aceasta din urmă, Moșul primește și el cadouri de la copii :)

Din nou madame Dolto

Dacă ați citit ce am scris acum trei luni despre Françoise Dolto și vă mai și numărați printre cele câteva prietene care mi-au cerut să le împrumut cărțile cu pricina, am o veste bună pentru voi. Am primit o carte de-a ei și mai și. De fapt, mult mai și! (Celor cu experiență: scuzați entuziasmul, eu abia acum o descopăr...)
În primul rând, „Când apare copilul” e într-un limbaj foarte accesibil. Volumul reprezintă de fapt suma unor emisiuni la radio, deci se adresează oricăror părinți, indiferent de mediu, pregătire etc.
Principiul e că răspunde la unele scrisori pe care le primește pe adresa emisiunii, selectate pentru reprezentativitate - deci șansele ca probleme din carte să fie și ale noastre sunt mari. Ce îmi place și mai mult e că revine asupra unor subiecte, pe măsură ce ascultătorii îi scriu că au rămas cu nelămuriri.
Iar ceea ce îmi place cel mai mult este că madame Dolto spune că, de fapt, nu își propune să ofere soluții, explicații universal valabile, ci să ajute părinții să găsească ei înșiși răspunsurile potrivite contextului în care se află.
Într-un text de pe coperta a patra, cititorii sunt avertizați că, având în vedere că răspunsurile sunt structurate pe teme, e mai bine să fie citite pe măsură ce se lovesc de problemele respective - fiecare are câte un titlu din care reiese ușor la ce se referă. Eu am ignorat acest mesaj și am devorat-o cap-coadă. Sigur o să revin la unele capitole, poate nu doar o dată.
Așa că, deși o să v-o împrumut, vă rog să n-o țineți prea mult. Sau mai bine o să v-o fac cadou când o să fie ziua voastră de naștere (da, știu, stric surpriza...) Numai să mă anunțați dacă v-am convins să v-o cumpărați voi înainte.
Dacă vreți să aruncați online un ochi, am găsit și un pdf după o versiune mai veche, editată de Humanitas. Eu am citit-o pe cea mai recentă, de la Editura Trei. N-am idee dacă sunt diferențe majore. Vă recomand să mergeți direct la cuprinsul de la final și să bifați câte dintre titlurile subiectelor tratate vi se par de interes.

Cand Apare Copilul o Psihanalista Da Sfaturi Parintilor Dolto Humanitas 1994

Filmele de la cinematograf - pentru copii sau părinți?

Îmi place Harry Potter. Am devorat cărțile, am văzut și filmele, însă pe Lara nu cred că aș duce-o prea curând să le vadă. Nu știu exact de la ce vârstă sunt recomandate filmele din serie, dar sunt sigură că pentru ea e încă mult prea devreme să le vadă.
Același lucru îl gândesc însă și despre multe alte filme aparent pentru copii. Unele chiar au o grafică inofensivă, însă dialogurile, poantele e greu de crezut că ar putea fi înțelese de copii.
Am avut revelația asta când am cumpărat - în virtutea inerției - partea a doua a colecției Disney de la Adevărul. Am încercat să citim câteva dintre poveștile respective, cunoscute în primul rând datorită variantelor cinematografice cu super încasări („Regele Leu”, „În căutarea lui Nemo”, „Povestea jucăriilor”, „Incredibilii”, „Ratatouille”, „Mașini”, „Compania Monștrilor”, „Wall-E”) și ne-am plictisit îngrozitor și noi și ea. Nu mai spun că dintr-unele n-am înțeles nimic.
Mă întreb sincer cu ce rămâne un copil de câțiva ani din poveștile astea. Mă întreb de ce ți-ai duce copilul la cinematograf să le vadă, de ce i-ai întreține „pasiunea” căzând în toate capcanele întinse de specialiștii în marketing ai acestor producții: tricouri, căni, abțibilduri, ghiozdane, jucării cu personaje, trotinete... și cine mai știe câte asemenea.
Serios, cui se adresează de fapt filmele astea „pentru copii” și cum mai putem face diferența între cele care sunt pentru așa-zișii copii din noi, părinții, și copiii-copii?

Habarnam se întoarce

Şşşşş! Vă rugăm nu ne deranjaţi! Deși nu am apucat să ne plictisim nici de prima, de curând am intrat în posesia celei de-a doua cărți cu Habarnam și am început s-o citim. De data asta, personajul pornește în călătorie către orașul soarelui. Surse din anturajul lui Habarnam spun că va urma și o a treia aventură, încă și mai departe - chiar pe lună!

Fiecare se descurcă cum poate

Excursia de la mare a fost o aventură din multe puncte de vedere - departe de casă, departe de mama, prima dată la cort, vreme instabilă etc. Eu am avut însă emoții legate de cum urmau să se rezolve anumite probleme administrative... Se pare că n-aveam de ce :D

Pe litere și pe cifre

Două întâmplări din aceeași zi (4 ani și 8 luni):

- Ia vezi, ce scrie acolo?
- A-R-B-O-R-E
- Adică? (Încercam să verific dacă reușește să și înțeleagă ce a citit pe litere.)
- Pom.

*****

- Mama, îți citesc o poveste?
- Da.
- Ce poveste vrei?
- Albă-ca-Zăpada. (Ia cartea, se uită la cuprinsul întins pe două pagini și identifică titlul poveștii undeva, la jumătatea paginii a doua.)
- E la 2-4-7. Ce număr e ăsta?
- E două sute patruzeci și șapte. (Dă pagină după pagină până ajunge la Albă-ca-Zăpada și începe, firesc, să-mi povestească din amintiri.)

Despicând povești în două (sau patru)

Am crescut într-o cameră cu rafturi pline de cărți și mereu, înainte să adorm, îmi plimbam privirea peste cotoarele volumelor, încercând să ghicesc cum se numeau și cine le erau părinții. Ani de-a rândul, când mă gândeam ce-aș vrea să mă fac când o să fiu mare, prima dorință era să am un pat mare în care să stau toată ziua să citesc. Cititor de meserie, cum ar veni. Nu știam că, de fapt, meseria asta de cititor e doar o parte din cea de părinte. Căci poveștile sunt una dintre cele mai la îndemână modalități de a dialoga cu copilul tău, de a-i transmite acestuia mesajele dorite, de a-l învăța despre lucruri poate aparent prea greu de explicat.
Așa se întâmplă că, de când avem în casă copii, și cărțile noastre sunt în număr tot mai mare pe rafturi. Unul dintre ele e pus strategic la înălțimea potrivită pentru ca Lara să își poată alege singură povestea. Citim înainte de fiecare repriză de somn - și de prânz și de seară - și nu există pedeapsă mai mare decât amenințarea că rămâne fără lectură.
Sigur că povestea preferată se schimbă odată cu trecerea timpului, dar printre cele pe care le-am tot citit cu bucurie întreaga familie în ultimele luni au fost „Balul florilor”, „Șorichiț nu vrea la glădiniță” sau „Angelina balerina”.
Încercăm, și eu și Bogdan, să aruncăm un prim ochi critic pe cărți, pentru a nu avea surprize. Eu una am pățit-o însă cu o poveste dintr-o culegere mai groasă, din care bifasem deja clasicele Albă-ca-Zapăda, Cenușăreasa și alte asemenea. Numai că într-o zi Lara s-a oprit la povestea Barbă-Albastră, un titlu aparent inofensiv, în care m-am avântat cu inocență. Pe scurt, Barbă-Albastră a avut șase neveste pe care le-a omorât, iar corpurile lor sunt ascunse într-o încăpere din castelul său. Cea de-a șaptea soție le descoperă, Barbă-Albastră încearcă s-o omoare, dar frații ei o salvează în ultimul moment și îl ucid pe personajul principal. Pe măsură ce citeam, am încercat s-o dau cotită, dar nu mi-a ieșit. A trebuit să parcurg textul până la capăt și recunosc că nu m-a dus mintea să improvizez din mers.
Știu că la copii percepția asupra morții și a acțiunilor violente e cu totul diferită de cea a adulților. Și sigur că am insistat asupra faptului că totul e doar o poveste, la fel cum de poveste sunt și prințesele perfecte (fiecare cu frustrările lui :D). Dar, într-o zi, în bucătărie Lara a luat cuțitul de pâine aflat mereu la îndemână și nebăgat în seamă până atunci și mi l-a pus la gât spunându-mi: „Îți tai gâtlejul cu cuțitul!”. Coincidență sau nu, în ziua aceea citisem din nou povestea respectivă, la cererea ei. Pentru că da, fascinația pentru rău există în fiecare copil. Și da, cred că, până la o anumită vârstă (încă nu știu care, dar probabil că îmi va spune Lara), lucrurile trebuie mestecate întâi de părinți și apoi înghițite de copii.
Deși poate că ar merita un subiect separat, spun tot aici: am auzit diverse păreri cum că poveștile sunt mai frumoase spuse decât citite, iar imaginile ar trebui mai degrabă închipuite decât arătate. În schimb, eu cred că a-i crea unui copil obiceiul de a ține o carte în mână este la fel de important ca și stimularea imaginației. Iar faptul că Lara spune că abia așteaptă să știe să citească și cărți fără poze, de oameni mari, zic că e un rezultat bun.

Ajutor pentru adulții de mâine

Nu sunt o cititoare înfocată de cărți despre cum se cresc copiii. Pentru că nu cred în rețete pe tema asta, nici măcar atunci când vin de la așa-ziși specialiști. Cele câteva care mi-au trecut prin mâini m-au făcut să port discuții imaginare în contradictoriu cu autorii lor. Concret, din tot ce am citit, am reținut un singur sfat util, respectiv acela de a-l ruga pe copil să ia din raft obiectele pe care i le arăți tu și să le pună în cărucior, evitând astfel nebunia aia în care el ia tot ce îi pică în mână și tu țipi la el că îl lași acolo sau că n-ai bani sau mai știu eu ce explicație.
Dar toate astea până când am aflat de Françoise Dolto. Am citit pe nerăsuflate acum vreo două luni două cărți de-ale ei și apoi am vrut să mai citesc și altele. Din păcate, am înțeles că în România nu sunt traduse ca atare, ci sunt adaptate și compilate. Pe mine m-ar fi atras mai mult variantele pe care le-am văzut în franceză pe site-ul psihanalistei.
De ce mi-a plăcut așa de mult doamna Dolto? Pentru că este prima autoare cu care mă întâlnesc și care nu dă sfaturi despre cum să-ți faci mai ușoară viața de părinte, ci despre cum să-i faci viața mai ușoară copilului tău, când va fi adult.
Dolto este foarte aplicată - cărțile abundă în studii de caz. Psihanalista dialoghează într-un fel aparte cu copiii, ajunge la ei așa cum nimeni din lumea lor nu reușise până atunci și, uneori, rezolvă o problemă aparent gravă printr-un schimb scurt de replici.
Am aflat din cărțile ei de ce „murdărirea este bună” și care este rolul jocului la nisip. Un alt exemplu care mi-a rămas în cap este să nu-i spui niciodată unui copil „uită-te la mine când vorbesc cu tine”. De câte ori n-ați auzit în parc sau pe stradă o mamă sau o bunică țipând astfel la un copil? Iar acesta o ignoră parcă mai abitir. Evident, adultul se enervează și mai tare, copilul rămâne la fel de nepăsător și de aici o întreagă ceartă. În schimb, spune Dolto, copilul va fi mult mai atent la ce i se spune dacă în același timp are mâine ocupate. Sfatul ei surprinde, în carte, chiar și o educatoare, uimită că nu li s-a predat așa ceva la școală.

(Foto: www.edituratrei.ro)

Habarnam

Cartea cu copertă albastră cartonată s-a pierdut nu se ştie pe unde. Acum ceva vreme am văzut la un Gaudeamus că la Humanitas a apărut în format audio. Însă nostalgia după unul dintre personajele favorite din copilărie - atât pentru mine, cât şi pentru Bogdan - ne-a făcut să aşteptăm cu înfrigurare reeditarea variantei tipărite. Şi când şi acest lucru s-a întâmplat am cumpărat-o şi odată ajunşi acasă ne-am pus pe citit. Noi, părinţii. Normal că entuziasmul nostru a făcut-o pe Lara să devină curioasă în privinţa noului personaj din casă. De la prima lectură personajul preferat a devenit doctorul Pilulă şi felul în care acesta îi scoate aşchiile lui Habarnam după accidentul cu maşina concepută de Şurubel şi Piuliţă. Asta poate şi pentru că nu cu mult timp în urmă îi intrase şi ei o aşchie în talpă şi un prieten doctor şi tătic a amuzat-o teribil în timp ce i-a scos-o.
Duminică am fost toţi trei la piesa de teatru de la Odeon şi, în vreme ce Sânziana se distra acasă cu Bubu, noi râdeam în hohote într-o lojă numai a noastră. Pe lângă sentimentul foarte plăcut de a avea un copil suficient de mare pentru a-l duce la un teatru „de oameni mari”, a fost o adevărată bucurie să împărtăşim o poveste care să ne placă la fel de mult tuturor (da, recunosc, mie nu-mi plac unele dintre poveştile care îi plac Larei şi cred că nu greşesc dacă zic că nici Bogdan nu se înnebuneşte după... Cenuşăreasa, să zicem...).

UPDATE: Habarnam se întoarce

Ce mai citim