Parentingul necondiționat

Acum 7 ani eram cu totul altfel de părinte. De fapt, nu eram părinte. Aveam amintiri, vedeam în jur un model de relație părinte-copil pe care îl credeam singurul posibil și, totuși, nu îl simțeam ca fiind al meu.
Nu pot spune că am căutat mult și am citit și mai și, pentru că, atunci, nu exista o deschidere așa mare spre teorii actuale de parenting. Sursele de informare cu cea mai mare vizibilitate mergeau, și ele, pe alt drum decât cel pe care îl căutam eu.
Însă, la un moment dat, nici nu mai știu să zic exact când, am hotărât să fac lucrurile în felul meu. Abia apoi am descoperit că nu inventam nicio roată, că existau prin alte părți oameni de la care aș fi putut obține confirmări legate de ceea ce simțeam.
Unul dintre oamenii aceștia a fost de curând în România, a ținut conferințe, a dat interviuri, iar o parte din scrierile lui au fost lansate în limba română, astfel că acum drumul acesta paralel cu autostrada are o șansă să înceapă să fie tot mai circulat. Iar când drumul despre care vorbesc e drumul "de la recompense și pedepse la iubire și înțelegere", chiar nu mă tem de aglomerație.
Dacă sunteți părinți și vă întâlniți cu cartea din imaginea de mai jos, nu stați pe gânduri să o citiți. Până atunci, rupeți-vă 50 de minute și ascultați-l pe Alfie Kohn vorbind într-un interviu la Garantat 100%.

Primul an de școală

S-a terminat primul an de școală. Chiar dacă unii ar crede că la pregătitoare nu e așa complicat, pentru noi n-a fost ușor deloc. Trei învățători, aproape jumătate dintre colegii de la început s-au pierdut pe drum, renunțarea la somnul de prânz pentru că, nu-i așa, nimeni nu doarme la școală...
În fiecare dimineață, Lara cea somnoroasă nu avea chef să se îmbrace, nu avea chef să mănânce, nu avea chef de nimic altceva decât să se joace. Și asta în ciuda faptului că, la școală, nu făcea decât să se joace. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost dacă ar fi mers la o școală cu stat în bancă 50 de minute și pauză de doar 10 minute.
Însă, chiar dacă n-a fost ușor, am avut ocazia să constat, în diverse discuții cu alți părinți, că suntem departe de lumea dezlănțuită a școlii românești tradiționale. "Doamne" prea severe sau prea puțin pasionate de ceea ce fac, "doamne" care spun răspicat ce cadou doresc de la părinți, program zilnic de 2-3 ore de teme, etichete primite permanent de copii, ba chiar concursuri naționale la aproape toate materiile pentru a compensa dispariția ierarhiei date de note...
În Waldorf, copiii nu primesc nici note și nici calificative. La finalul unui an de școală, părintele primește din partea învățătorului o evaluare scrisă a copilului, care îmbină observațiile despre prezența acestuia la ore cu o caracterizare. Sigur, există discuții și pe perioada anului, iar această prezentare nu face decât să adauge tușele finale unui tablou deja pictat.
De asemenea, la sfârșit de an, primim acasă caietele pe care copiii au lucrat la diverse materii, plus cele mai reprezentative desene. Manuale nu există în Waldorf, iar pentru că nu se dau teme caietele - adevăratele manuale în devenire - rămân mereu la școală.
Am regăsit în caietele Larei scene de acasă sau din vacanțe, desenate cu multe detalii, am găsit cuvinte uzuale cu literele pe care le-a învățat și cifre descompuse în diverse variante, pe modelul împărțirii unui anumit număr de fructe pentru un anumit număr de copii.
Ceea ce nu se vede din caiete este că, la finalul clasei pregătitoare, Lara scrie și citește cursiv cu litere de tipar și face o gramadă de operații matematice aproape permanent, în joacă. Aproape orice situație e pentru ea un bun prilej de numărat și socotit.

Anul școlar s-a încheiat, la fel ca pe vremea grădiniței, cu o sărbătoare a verii, cu cântece și jocuri, în care părinții au fost cot la cot cu cei mici. Copiii au pregătit și câteva poezii, iar Lara a avut rolul toamnei. Toată lumea primește coronițe la sărbătoarea verii, dar nu ca un simbol al performanței sau ca urmare a vreunei ierarhii, ci pentru a ne bucura de flori, pur și simplu.

Dar, mai mult și mai mult, ne bucurăm de venirea vacanței, un timp al nostru, în care să ne regăsim unii pe alții și pe noi înșine după atâtea zile departe, în ritmul impus de școală.
Și o mică anecdotă prilejuită de Sânziana: pentru că învățătorul Larei are mereu la el o chitară, mai mare decât cea pe care o avem noi acasă, și pentru că ea nu îi poate pronunța numele, l-a poreclit "he-he oa" - tradus în românește ca "domnul chitară mare".

Cu întârziere despre Mărțișor

Am scris în anii trecuți (aici și aici) despre cum am făcut noi mărțișoare. Era cât pe aci să ratez subiectul anul acesta, gândindu-mă că deja v-ați obișnuit cu micile noastre ateliere.
Apoi, am citit cu tristețe în diverse locuri despre cât de "urâtă" e sărbătoarea mărțișorului și multă lume mi-a zis că "nu mai are chef de ea". Sigur, tarabele din oraș sunt pline de metale și plastice sclipitoare, sigur, toată sărbătoarea asta a început să fie interpretată într-un sens greșit și de la un cadou simbol s-a ajuns la... orice atașat unui șnur alb-roșu. Sunt multe de spus și am început să aud de bărbați care în ziua de 1 Martie își iau liber de la serviciu, ca să nu mai fie nevoiți să cheltuiască o avere pe niște zorzoane inutile.
Pentru noi, însă, nu e așa. Mărțișoarele pe care le oferim sunt făcute de noi, cu investiții financiare minime, dar cu mult suflet pus în ele. În afară de mărțișoarele din carton colorat și decupat făcute acasă, Lara a venit de la școală cu mai multe modele de mărțișoare pe care le-a oferit cu multă bucurie celor din jur. Fiecare dintre ele a fost simplu de făcut, ingenios și cu gust.

În ziua de dinainte de 1 Martie, copiii de la școală au organizat chiar un târg de mărțișoare și cred că mulți bărbați și-ar fi putut păstra pentru alte ocazii ziua de concediu dacă le-ar fi făcut o vizită.
Asociația pentru Dravet a agățat și ea anul acesta o mulțime de fluturași-mărțișoare în pieptul susținătorilor săi, iar dincolo de sentimentul pozitiv pe care îl dă de ambele părți un astfel de demers, s-au strâns și ceva bănuți.

Am convins chiar și una dintre bunici să facă mărțișoare croșetate, care au fost extrem de apreciate atât de copii, cât și de corporatiștii care ne-au invitat la un târg de sezon.

Mărțișoarele noastre au ajuns și în Franța, la o reuniune a tuturor asociațiilor pentru Dravet din Europa, iar cei de acolo au fost impresionați să afle cum o sărbătoare poate fi prilej pentru popularizarea problematicii epilepsiei.

Geografie

Un cui în plus înfipt în perete și lecția de geografie a început...

Prima întreținere

Săptămâna aceasta, am trimis-o pentru prima dată singură de-acasă. Nu prea departe... cu două etaje și jumătate mai jos, să plătească întreținerea. Am repetat împreună numărul apartamentului, suma pe care o are de dat și valoarea restului de primit, plus să aibă grijă să ia chitanța și să dea citirea contoarelor de apă. Am încurajat-o că se va descurca foarte bine și am avut grijă să nu se stingă lumina pe hol, ca să se poată întoarce în siguranță.
S-a descurcat de minune și acum e foarte mândră de ea. A doua zi a povestit la școală ce mare lucru a făcut. A mai crescut un pic!

Sport în mov

Lara are un tricou foarte drag - tricoul ei mov pe care scrie „Învinge Dravet! Start!”. Îi place să meargă cu el și la școală și știe că pe www.dravet.ro este o poză cu Sânziana și sunt informații despre boala ei. Îmi spune că își dorește să se implice cât mai mult în activitățile asociației și cred că acesta e felul ei de a face față situației.
A fost foarte entuziasmată să se îmbrace duminică în tricoul cu fluturaș și să participe, după puteri, la un maraton de spinning în beneficiul copiilor cu dizabilități. Pe 3 decembrie este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități și acesta a fost felul nostru de a arăta că suntem împreună.

Desene mai sănătoase

Săptămâna trecută mi-a atras atenția o știre de pe site-ul Time care m-a bucurat în primul rând pentru semnalul pe care îl dă. Compania Walt Disney a anunțat că renunță la reclamele la alimente și băuturi nesănătoase pentru copii (junk food) pe toate posturile sale radio și TV, precum și site-urile sale.
Noile reguli vor intra în vigoare abia în 2015, deși ele existau pe plan intern în companie încă din 2006. Inițial, aceste reglementări au vizat ca 85% din mâncarea și băuturile vândute în parcurile de distracții Disney să fie sănătoase, restul de 15% fiind asociate cu meniurile speciale pentru zile de naștere, inclusiv torturile. De asemenea, Disney a renunțat să își promoveze producțiile prin includerea de jucării în meniurile pentru copii.
De ce mă bucură așa de tare știrea asta? Pentru că mă înspăimântă cât de multă lume trăiește cu impresia că oferă copiilor alimente sănătoase, cum ar fi piureul de cartofi cu șnițel sau produsele de patiserie de pe stradă date în fugă celor mici ca masă de seară ori sucurile chipurile naturale, cumpărate de la supermarket. Așa că mă gândesc că dacă schimbarea vine de atât de sus, poate ajunge încet încet și atât de jos.

Festivism nociv

Iar suntem contra curentului de 1 iunie. După ce anul trecut am scris că de ziua copilului noi am renunțat la televizor, de dragul Larei, astăzi m-am revoltat când am văzut mare aglomerație mare pe geam. Ditamai grupurile de copii, probabil de la grădinițele și școlile din zonă, au ieșit să sărbătorească minunata zi la... mall!
Într-o zi cu soare și peste 20 de grade afară, într-o zi în care o grămadă de evenimente simpatice sunt organizate în diverse locuri din București, unii aleg și alții consimt să îi ducă pe cei mici la mall. Indiferent care ar fi activitatea pe care o vor avea acolo - distracție la locul de joacă, un film la cinematograf sau un hamburger la Mac - mi se pare o alegere dureros de greșită.

În parc

1 Mai, 30 de grade. Eu n-am zis nimic. Ea a întrebat:

- Mama, de ce doar eu cu Sânziana suntem în pantaloni scurți?

Iepurașii de urgență

Nu obișnuim să ne repezim în locuri despre care se spune că oferă distracția gata împachetată, dar în lipsă de alt program am tras o fugă zilele astea până la Fabrica Iepurașilor. Auzisem că sunt niște ateliere frumoase pentru copii - de olărit, de cusut, de instrumente muzicale și alte câteva, o fermă de animale, plus o prezentare a serviciilor de urgență - salvare, pompieri și poliție - cu echipamentele din dotare. Suna cam talmeș-balmeș, dar ne-am aventurat totuși, fără să-i creăm Larei niciun fel de așteptări și sperând să nu fie prea aglomerat.
Realitatea de la fața locului ne-a surprins pozitiv. Prima bilă albă a fost că nu era deloc multă lume, iar multitudinea de activități posibile s-a dovedit a fi doar o diversitate echilibrată de opțiuni pentru diverse gusturi și grupe de vârstă. Am văzut copii foarte antrenați într-o luptă de cavaleri medievali, copii care învățau despre instrumente muzicale, modelau în lut, încondeiau ouă, hrăneau animale sau testau motocicletele și mașinile de poliție.
Deși mie toate atelierele mi s-au părut reușite, Lara a avut prea multă energie pentru a se așeza la vreunul dintre ele și a încerca să facă ce i se propunea. Mult mai încântată a fost de mașinile de salvare, pompieri și gunoi, pe care le-a înconjurat de nenumărate ori, s-a urcat în ele, a pus întrebări, a testat diverse echipamente... A aflat că există un număr scurt, 112, la care poți suna când ai o problemă gravă. Cum să ții minte numărul ăsta? E simplu: ai o gură (1), un nas (1) și doi ochi (2).
Apoi, a văzut cum se stă într-o mașină de salvare - pe scaun sau pe targă, și-a ascultat bătăile inimii în stetoscop și și-a urmărit pulsul pe monitor, a cercetat amănunțit toate sertarele și a recunoscut un flacon de ser fiziologic.
Un pompier i-a arătat cum se îmbracă în echipamentul pentru incendiu într-un minut și jumătate ziua, iar noaptea în două minute și a somat participanții la trafic să tragă „pe stânga”, să-i facă loc că merge „la o problemă”.

Poliția era slab reprezentată la ora la care am fost noi, dar s-a bucurat să stea pe o motocicletă și s-a minunat ce mare e. S-a urcat și în spatele unei mașini de gunoi și a studiat unde se golesc tomberoanele și unde se duce gunoiul.

Animalele din fermă au fost un punct de interes mai degrabă pentru Sânziana. Lara doar s-a conversat puțin cu cocoșii și a studiat iepurii. Abia spre final s-a lăsat convinsă să încerce și un atelier și a ales să încondeieze un ou.

În total, am stat cam trei ore la Fabrică și nu ne-am plictisit deloc. Ba aș zice că dacă n-ar fi așa de departe de noi, ar merita să mai mergem o dată sau de două ori până pe 22 aprilie, când se termină întreaga acțiune. Intrarea e gratuită, dacă vă bate un gând, dar participarea la ateliere costă 2, 3 sau 4 IepuRoni, în funcție de complexitate, un IepuRon echivalând cu 5 lei.

Noutăți îngrămădite

Am rămas în urmă cu noutățile și avem de toate, unele mai mărunte, altele cu bătaie pe termen lung.
Cea mai de efect este că Lara a fost la evaluarea pentru înscrierea la școală și are recomandarea de a merge din toamnă la clasa pregătitoare. Mai rămâne să ne pregătim și noi, părinții, pentru perspectiva de a avea copil de școală... Ei i-a plăcut mult la evaluare, oricum se joacă aproape zilnic de-a școala și mereu are o vârstă imaginară mai mare decât cea reală. Din ce mi-a povestit, singura întrebare la care s-a încurcat - ca orice stângace veritabilă - a fost cea legată de direcții. Atunci când doamnele evaluatoare au rugat-o să-și atingă urechea dreaptă cu mâna stângă, a spus că ea nu știe care e stânga decât atunci când e în mașină și tati e la volan, respectiv în stânga, iar ea în scaunul ei, respectiv în spate, în partea dreaptă.
Mai veche, dar încă în derulare - iarna asta, după germana de la grădiniță, Lara a început a doua limbă străină, respectiv engleza. Și asta pare să-i placă foarte tare, mai ales că învață în ritmul muzicii, doar prin cântece.
Tot la capitolul pasiuni, a cerut din senin și insistent o chitară, pe care, după o vreme, a și primit-o. Așteptăm acum să vedem cât de mult își dorește să și învețe cu adevărat să cânte la ea.
De dată mai recentă, a început să meargă la piscină cu Bogdan. A fost și iarna trecută la niște cursuri pentru copii, dar la un moment dat n-a mai vrut singură în bazin.
Iar de pe la noi de-acasă, vă prezentăm și anul acesta un mini-atelier de mărțișoare, făcute pe criteriul „mai importantă e participarea decât rezultatul”. Eu cu Lara am decupat cartonașele colorate, ea a asortat și a lipit abțibildurile, apoi a perforat și a legat șnururile împreună cu Bogdan. Sânziana a avut și ea o contribuție importantă - a dormit liniștită cât timp noi am meșterit.
Întâmplător sau nu, majoritatea activităților care o atrag în ultima vreme presupun timp dedicat numai ei de către unul dintre părinți. O gelozie care se manifestă mai târziu decât ne așteptam sau pur și simplu o etapă nouă... Rămâne să ne lămurim. Până una alta, și nouă ne face plăcere să ieșim cu ea și să o vedem implicată în activități potrivite vârstei ei, chiar dacă e un efort destul de mare să ne separăm pe grupe de vârstă.

Desene animate la Ateneu

N-am mai scris despre spectacolele din seria „Clasic e fantastic”, deși Lara e spectator fidel. Mă obișnuisem cu ideea că e un proiect demn de toată lauda și l-am simțit chiar că evoluează, din punct de vedere organizatoric. Trebuie neapărat să spun și că a atras de partea sa sponsori din rândul editurilor de carte, iar copiii care cântă sau răspund corect întrebărilor din spectacol primesc acum în dar povești și nu cutii cu bomboane de ciocolată, ca în sezonul trecut. Și da, eu sunt cea care le-am sugerat să facă asta - sper doar că nu am fost singura.
Duminica trecută a fost o ediție despre vocea umană, care a început simpatic cu cântecul din „Pisicile aristocrate” despre game, arpegii și solfegii interpretat pe rând de un cor de copii de la o grădiniță și de o parte din corul filarmonicii „George Enescu”. Au urmat apoi alte momente frumoase, însă și un număr care m-a dezamăgit. A fost un număr susținut de actorul Mihai Bisericanu, foarte strident - am văzut mai mulți copii care și-au acoperit urechile cu mâinile. Mergând pe ideea că vocea umană are diferite tonalități și timbre, el a imitat mai multe personaje de desene animate, rugându-i pe copiii din public să le recunoască. Nici nu știu dacă să mă bucur că noi (atât eu cu Bogdan, cât și Lara) am recunoscut un singur personaj - Winnie - sau să mă întristez că toți ceilalți reacționau de la primele cuvinte.
Așa că acum, pe lângă faptul că sunt o mamă care nu e de acord cu ciocolata ca recompensă, mai sunt și o mamă care i-a tăiat copilului „porția” de desene. Am chestionat-o apoi pe Lara, să văd cum a perceput ea frenezia cu care ceilalți copii strigau numele personajelor de desene animate. Mi-a spus că probabil ei se uită mult la Minimax, iar ea are Minimax doar la Bubu. N-a părut deloc frustrată.
În schimb, eu mi-am amintit că am văzut recent o doamnă psiholog vorbind la o emisiune pentru mame despre faptul că, la 3-4 ani, atenția copilului poate rămâne asupra unei activități timp de cinci minute. Imediat după, a vorbit despre posibile sancțiuni pe care părinții să le aplice copiilor dacă aceștia nu fac ce li se cere, punând pe listă și reducerea timpului de privit la desene animate de la o oră la jumătate de oră. Trecând peste faptul că nu înțeleg cum ar putea fi asta o sancțiune, nu mi-e clar nici ce face copilul în restul de 25, respectiv 55 de minute cât pare să se uite la un ecran. Probabil însă că la mine e problema, dacă atâția copii care merg la Ateneu știu atât de multe personaje...

Antipa a prins viață

Am ajuns și noi în sfârșit la muzeul lăudat. Prima remarcă pozitivă a fost lipsa cozii de la intrare, iar prima observație negativă că aparatul automat de vânzare a biletelor nu dă rest. Ce-i drept, se poate plăti și cu cardul. 20 de lei biletul pentru adulți și gratis pentru copiii preșcolari.
Tot în primele minute, ne-a luat prin surprindere atitudinea foarte deschisă a angajaților de la muzeu. Din amintirile noastre, oamenii din specia asta obișnuiau să se hrănească cu multe murături, dar cei de la Antipa se pare că s-au reorientat spre cofetării.
O altă surpriză plăcută a fost faptul că la intrare există vestiar, cu compartimente cu cheie - un lucru atât de firesc și de util. Ușurați de haine groase și bagaje, am început vizita cu primul dintre cele trei niveluri. Lara s-a arătat plină de entuziasm de la primele exponate, iar noi ne-am dat seama rapid că a fost o decizie bună să ne petrecem o dimineață de weekend la Antipa.
Entuziasmul nu a contenit nici la al doilea nivel, iar când i-am propus să îl lăsăm pe al treilea pentru o vizită ulterioară a protestat sonor. Însă, ideea de a reveni i-a surâs.
Ce am remarcat că au surprins-o foarte tare - de altfel și pentru mine un semn de întrebare și motiv de a amâna până acum vizita la Antipa - au fost animalele care mănâncă alte animale. Lupi care atacă un cerb, o vulpe care mușcă dintr-un iepure și un vultur cu o căprioară în gheare sunt imagini pe care și eu le percep ca fiind violente. Nu știu dacă explicațiile mele au reușit să-i atenueze mirarea.
Ne-a plăcut în schimb o lupoaică alăptând cinci pui. „Mama, și mai are loc și pentru alții!”, s-a minunat Lara.
Îmi amintesc că atunci când am scris despre vizita noastră la Paris la Cité des Sciences et de l'Industrie m-am plâns că noțiunea de interactivitate este străină muzeelor din România. La Antipa renovat există touchscreen-uri cu informații despre speciile expuse, dar fluturii sunt fixați cu ace în cutii. Lara mi-a spus că i-au plăcut mai mult cei vii, care ți se așezau pe mână, din sera tropicală de la Cité.
N-am luat un audioghid pentru că nu știam câtă răbdare vor avea fetele să ne plimbăm la pas prin muzeu. Poate că la a doua sau a treia vizită o sa încercăm și asta. Nici de ateliere sau alte activități nu ne-am interesat. A fost doar un prim contact și ne propunem să aflăm mai multe data viitoare. Revenirea e garantată și de faptul că magazinul de suveniruri, care arăta destul de promițător, se închisese temporar la momentul la care ne-am arătat noi interesați de ceva cumpărături. Lara avea de gând să-și ia un dinozaur, iar pentru Sânziana alesese un delfin. Acum e foarte îngrijorată să nu se vândă până ajungem noi din nou la muzeu.

Fotografii frumoase n-o să vedeți la noi, dar puteți arunca un ochi (dacă nu ați făcut-o până acum) aici.

Din Paris - episodul „Cité des Sciences et de l'Industrie”

Acest episod începe de fapt în 1994, când eu eram încă mai mult copil decât mamă şi când, după ce m-am plimbat în lung şi-n lat vreme de aproape o lună prin Paris, am povestit cu mare înflăcărare despre acea zi pe care am petrecut-o la Cité.
Dar nu de dragul amintirilor mele am ales să mai merg o dată, de data asta mai mult mamă decât copil, ci pentru că e genul de loc care se reinventează permanent şi are de toate pentru fiecare vizitator care îi trece pragul.
Din păcate, deşi am studiat site-ul expoziţiei înainte de plecarea din ţară, nu am fost suficient de organizaţi să ne şi luăm bilete, aşa că ziua a început cu o mare coadă şi multe semne de întrebare legate de multitudinea de variante de programe şi tarife. Totuşi, ne-am lămurit destul de curând ce avem de făcut cu ajutorul unor tineri angajaţi special pentru acest lucru - treceau pe la toţi cei care aveau timp de pierdut până le venea rândul şi, pe baza unui chestionar simplu, le recomandau ce tip de activitate să aleagă şi ce bilete să cumpere.
Aici am făcut din nou o greşeală tactică - cu doi copii după noi, ne-am gândit că putem face mai multe lucruri decât era cazul. Ne-am luat nişte bilete care ne permiteau atât accesul la expoziţiile permanente, cât şi la un loc de joacă organizat pe categorii de vârstă. De fapt, ultimul ar fi fost mai mult decât suficient pentru energia şi dispoziţia pe care le aveam noi, dar obişnuiţi cu noţiunile româneşti despre joacă nu ne-am imaginat că locul respectiv e o modalitate foarte amuzantă de a învăţa o grămadă de lucruri.
Nu mai scriu despre expoziţiile de la Cité, cred că sunt suficiente informaţii pe site-ul lor. Aş spune doar că, dacă aveţi ocazia să mergeţi acolo, să le alocaţi mai mult de o zi. Pentru că merită. De fapt, merită toate zilele libere ale unei familii care locuieşte la Paris cu un copil mai măricel.
O să povestesc numai despre locul de joacă, categoria 5-12 ani. Spaţiul, în care ai acces doar pentru o oră şi 15 minute, este organizat pe mai multe teme: uzina, comunicarea, corpul uman, jocuri de apă, grădina şi studioul TV. Am încercat să le luăm pe rând, să vedem şi mai ales să facem tot ce era de făcut la fiecare, dar Lara a alergat cu frenezie în toate direcţiile (inclusiv contra-cronometru, la proba de zece metri viteză :D). În concluzie, am rămas cu amintirea a 75 de minute trăite intens, în care s-au înghesuit procese de fabricaţie, mijloace de comunicare la distanţă, măsurători şi tipologii umane, legi ale fizicii puse în aplicare cu ajutorul apei, fluturi care ţi se aşezau pe umăr şi viaţa furnicilor văzută foarte de aproape, dar şi instrumente muzicale şi reguli din cinematografie şi televiziune.

 

 

 

 

Pare haotic, dar la faţa locului delimitările dintre teme erau foarte clare. M-am gândit şi la intervalul de timp pe care îl poţi petrece acolo şi mi-am dat seama că toţi copiii cereau la ieşire să mai stea sau să revină. Chestie de marketing, desigur.
Şi m-am gândit apoi la muzeele noastre... Inevitabil şi la mult-lăudatul Antipa, la care noi tot n-am ajuns, dar a trecut suficient timp de când s-a redeschis cât să îmi fac o idee din poveştile altora despre cum e.
Copiii din ziua de azi, chiar şi cei care sunt doar într-o mică măsură multimedia, nu se mai pot întâlni cu acel muzeu în care doar vezi exponate. Energia lor cere interacţiune, un alt fel de experienţă.
Ştiţi bila-cinematograf de la AFI Cotroceni? La Cité e una de vreo 25 de ani...
Şi la 14 ani şi la 30 de ani, la Cité am avut cele mai vii experienţe de învăţare experimentând, atingând, jucându-mă. Lucrurile pe care le afli acolo - la vârsta copilăriei sau a maturităţii - îţi rămân foarte bine întipărite în minte.
De ce buget e nevoie pentru așa ceva? Cât timp durează proiectarea și construcția? Cine ar trebui să își dorească un astfel de proiect? Eu nu știu să răspund, dar mi-ar plăcea s-o facă cineva.

Alte povestiri din Paris am scris aici, aici, aici și aici.

Comoditatea educației

Am început să mă întreb tot mai des, atunci când iau o decizie legată de educația fetelor, dacă o fac punând pe primul plan binele lor sau comoditatea mea. Nu vreau să dau exemple. Sunt sigură că orice părinte, dacă acceptă să facă acest exercițiu cu maximă sinceritate, va înscrie puncte în ambele categorii.
Un copil „bun”, „cuminte” este de fapt un copil comod pentru părinții săi. Dar cu ce îl va ajuta pe el în viață această trăsătură? Sau, și mai grav, nu cumva îi va dăuna?
Cu toții ne dorim copii cu aripi, copii non-conformiști, copii creativi. Dar și copii docili, sociabili, care mănâncă bine și sunt devreme la culcare. Cum ar putea fi un copil echilibrat toate astea la un loc?

Cum să reacționezi când alți părinți greșesc

Da, știu poezia care spune că nu trebuie să-i judeci pe alții, că fiecare face cum crede, că nu există părinți buni și părinți răi... Dar dacă o știu nu înseamnă că o și spun seara la culcare. Pentru că mi se întâmplă, într-adevăr, prea des să văd pe stradă părinți țipând și smucindu-și copiii și de fiecare dată mă întreb ce să fac și cum să fac.
Să intervii fără să critici, să arăți empatie, să îi lași cu zâmbetul pe buze pe cei care cu doar câteva minute în urmă urlau mi se pare abordarea corectă. Am găsit niște sfaturi utile în articolul acesta.

Părinți în misiune

Întâi, am citit un articol care m-a pus pe gânduri. N-am putut să zic nici da, nici nu. Adică nu, eu n-am făcut copii cu o misiune în cap și nici măcar după o vreme nu mi-am propus un scop anume cu ei.
Dar parcă nici ideea de a-i crește în „zig-zag”, cum zice articolul, nu-mi pare strălucită. Mi se pare mai normal să încerci să fii coerent în decizii și da, cumva, firesc să ai o strategie atunci când vine vorba de ce povești să le spui sau citești, cum să reacționezi la lucruri cu care nu ești de acord, ce alimente să se regăsească mai rar sau deloc în meniul lor etc.
În fine... Cu dilema asta mare în gând m-am nimerit apoi la o întâlnire cu părinții din grădiniță. Iar una dintre temele de discuție, propusă de educatoarea principală, a fost ce ne-am propus să realizăm cu copilul nostru în ultimul an și dacă am reușit sau nu. Să realizăm, adică misiune, nu?! Și deci, după câteva clipe de descumpănire, am reușit să identific o realizare și o nerealizare majoră cu Lara în ultima perioadă. Ceea ce înseamnă că, fără să conștientizez, am avut o misiune. Ba chiar mai multe.
Cât privește cele două abordări educaționale menționate în articol - un individ fericit sau un bun cetățean - eu sper să se poată îndeplini amândouă în același timp.