Am citit de curând
povestea unui CEO american în plin proces de downshifting după ce fiica lui, în vârstă de 10 ani, i-a făcut o listă cu toate evenimentele importante din viața ei de la care el lipsise. O listă cu 22 de puncte. Bineînțeles că pentru fiecare avea o explicație, de fiecare dată existase un motiv serios pentru care el ratase evenimentul.
De mai bine de patru ani nu merg la birou, însă stau, uneori, la calculator. Fie că citesc pur și simplu, fie că am de rezolvat treburi administrative (facturi, cumpărături, rezervări etc.) sau am o traducere de făcut ori diferite proiecte, din când în când mă vede "la treabă". Niciodată cu orele, departe de ceea ce înseamnă o zi obișnuită de lucru de, să zicem, 8 ore. Și totuși mă ceartă, îmi reproșează că lucrez prea mult și mă joc prea puțin (asta chiar în timp ce mă joc cu ea...)
Erau vremuri când ziua mea de lucru începea la 10 dimineața și se termina la 5, în următoarea dimineață. Culmea, în acea perioadă, ea era la mine în burtă și îmi dădea șuturi energice, doar doar mă ridic de la birou și fac puțină mișcare, să o ajut și pe ea să se așeze mai bine.
Din fericire, declicul s-a produs imediat după ce am născut-o - la maternitate fiind, mi-am dat seama că revista proaspăt ieșită de la tipar și la care lucrasem până în ultima clipă înainte să nasc nu mai era atât de... acaparantă. Aveam acum altceva care avea nevoie de atenția mea.
Când a mai crescut puțin, ritmul jobului-pasiune a început din nou să se facă simțit. Ea a început să meargă la grădiniță și, deși stătea acolo cam nouă ore pe zi, aveam senzația că timpul fuge și că eu nu țin pasul.
Nu după multă vreme, Sânziana a venit și ea să îmi dea șuturi menite să mă ridice de la calculator și se pare că a lovit atât de tare încât n-am mai reușit să mă așez la loc cu adevărat.
Pe scurt, astăzi sunt printre mamele care petrec cel mai mult timp cu copiii lor din tot ce văd în jurul meu și, totuși, uneori pare să nu le fie suficient. Pentru că, de fapt, ei vor tot timpul nostru, toată atenția noastră. Și le vor pentru că au nevoie de baza lor solidă, în jurul căreia să graviteze, la care să se întoarcă mereu...
E un timp pentru ei, e un timp pentru noi... Un timp în care ei cresc sprijinindu-se pe noi, iar noi, dacă avem noroc, învățăm să îi ascultăm.
Două plăcuțe în aceeași zi... mult internet în parcurile de la noi din cartier. Am fost tentată să mă entuziasmez când le-am văzut, dar apoi mi-am dat seama că n-am văzut vreodată vreun părinte cu laptopul în parc. Sau, în fine, am văzut, dar doar cât copilul foarte mic doarme în cărucior. Iar asta nu se poate întâmpla la un loc de joacă, unde de obicei vin copii mai mari și e mare hărmălaie.
N-o să scriu despre cât de civilizată, curată, organizată - până la urmă normală - e Germania față de România. Și nici despre câte zâmbete fără motiv am numărat în plus pe străzile lor față de străzile noastre. Și nici despre cât de liniștiți sunt copiii și părinții sau bunicii de la ei. O să scriu doar că, într-un părculeț oarecare dintr-un cartier oarecare din Munchen, pentru prima oară după multă vreme nu m-a mai mâncat pielea la vederea nisiparului. Iar când am ajuns acasă n-am simțit nevoia să-i fac baie Larei înainte de orice altceva.
Că tot e sezon de vacanțe și rost de plecări pe drumuri, aud povești și văd poze/filmulețe cu copii în mașină. Unii prieteni mi-au spus deschis că au probleme în a-şi ţine copiii în scaunul de maşină. Alții nici măcar nu-și pun problema.
Nu sunt o cititoare înfocată de cărți despre cum se cresc copiii. Pentru că nu cred în rețete pe tema asta, nici măcar atunci când vin de la așa-ziși specialiști. Cele câteva care mi-au trecut prin mâini m-au făcut să port discuții imaginare în contradictoriu cu autorii lor. Concret, din tot ce am citit, am reținut un singur sfat util, respectiv acela de a-l ruga pe copil să ia din raft obiectele pe care i le arăți tu și să le pună în cărucior, evitând astfel nebunia aia în care el ia tot ce îi pică în mână și tu țipi la el că îl lași acolo sau că n-ai bani sau mai știu eu ce explicație.
