După-amieze de toamnă

Am observat de ceva vreme că Lara nu își mai dorește să stea la locurile de joacă. Are încă nevoie de câte o activitate "în forță" - fie o plimbare cu trotineta sau rolele, fie o partidă de "jughineală" în pat, cum îi place să spună. Însă, datul în leagăn, pe tobogan sau pur și simplu interacțiunea cu alți copii la locurile de joacă n-o mai interesează decât în măsura în care are chef să facă pe sora mai mare.
Așa că, având în vedere că din toamna asta o luăm la prânz de la școală, ne-am trezit cu mai mult timp liber și cu mai puține preocupări afară (căci în casă compensează cu scrisul și cititul). Desigur, am căutat asiduu diverse activități suficient de interesante pentru cât mai mulți dintre noi :) Un rezumat al toamnei noastre de până acum include teatru, animație, ateliere de inginerie, expoziție de benzi desenate, instalații de artă contemporană, Castelul Peleș cu lecția de istorie aferentă, dar și ieșiri la un ceai și un joc de scrabble... La unele a participat cu mult entuziasm, de la altele a plecat ușor nedumerită, însă din toate experiențele am ieșit mai bogați.
Ieri am fost împreună să votăm. Nu e prima dată, dar am simțit că nivelul discuțiilor a fost diferit față de alegerile anterioare. Apoi, a avut din nou chef să ne dăm în balansoar. În timp ce făceam pronosticuri despre cine o să obțină cele mai multe voturi. Și calcule pentru când o să aibă și ea drept de vot... Mai e un pic...

Ah, gunoiul nostru

De obicei, mă feresc să scriu aici sau la Sânziana despre lucruri care nu au legătură cu copiii. Dar... pentru că încă n-am întâlnit copil care să nu fie fascinat de mașinile de gunoi și de gunoieri (nici Lara nu face excepție) și pentru că acum câteva zile am stat cu Sânziana în mașină, urlând de foame, minute bune în spatele unei mașini de gunoi care bloca o stradă întreagă la o oră cu trafic intens... scriu.
În '94 am stat cam o lună la Paris, într-un cartier oarecare, într-un bloc obișnuit de locuințe. Cum ar veni, am trecut de experiența turistică și am ajuns să observ și lucruri din bucătăria orașului. Nu pot să nu-mi amintesc uimirea cu care am remarcat atunci cum stăpânii de câini erau toți dotați cu lopățele și pungi și strângeau fără să le spună nimeni ce rămânea în urmă lor sau că la baza tuturor copăceilor plantați pe trotuare existau niște grilaje care împiedicau scurgerea pământului, atunci când ploua, sau ridicarea prafului, atunci când bătea vântul. Dar uimirea mea a fost maximă atunci când, într-o noapte, m-am trezit din cauza unui zgomot despre care am aflat ulterior că provenea de la mașina de gunoi. Pentru că da, la Paris, în 1994, gunoiul se ridica noaptea. M-am mai trezit și a doua oară în nopțile următoare, însă apoi am început să asimilez zgomotul respectiv cu unul obișnuit și l-am ignorat.
Am devenit chiar ținta bancurilor în familie cu uimirea asta a mea legată de ora ciudată la care se ridica gunoiul la Paris, însă toată lumea a fost totuși de acord că micul detaliu simplifica mult lucrurile. (Pe aleea din spatele blocului în care stăteam - în București - la acea dată, se claxona intens în unele dimineți, în jurul orei 8.30, când șoferii grăbiți să ajungă la serviciu făceau coadă în spatele unei mașini de gunoi, iar vara... ei bine, vara, închideam geamurile din cauza mirosului care devenea insuportabil atunci când gunoierii răscoleau pubelele.)
De ce scriu toate acestea astăzi? Pentru că am auzit la radio o știre cum că serviciul de salubritate din Paris va înlocui mașinile de gunoi cu unele mai mici, mai puțin poluante și mai silențioase.
Și cele care circulă acum prin București aparțin unei generații mai noi decât cele din '94. Doar că încurcă la fel de mult circulația. Iar prea mulți copii sunt fascinați de ele. Dacă ar lucra noaptea, poate că mai puțini micuți s-ar visa, când vor fi mari, gunoieri.

PS1: Replica „Ce vrei cucoană, nu trebe să ne facem și noi treaba?!” chiar nu mă încălzește cu nimic. Serviciul de salubritate trebuie să fie un bun necesar, nu un rău necesar.

PS2: Am văzut de curând o domnișoară foarte aranjată care muta niște pubele pline ochi. Cine le pregătise pentru gunoieri îi blocase accesul la mașina de fițe din dotare, dar parcată corect pe ceea pe părea să fie un loc plătit. La cât de nervoasă era, nu cred că i se întâmpla pentru prima dată.

Ce păzesc paznicii?

De când au fost renovate părculețele de copii din cartier, au apărut în zonă și niște personaje noi în viața doamnelor de toate vârstele și ocupațiile care plimbă copii - paznicii. Nicio clipă n-am înțeles ce anume păzesc ei, ce altceva au de făcut în afară de a ține companie doamnelor, a citi presa și a mânca semințe. Am rezistat cu brio celor câteva încercări de socializare din partea lor, ba chiar m-am făcut că nu văd afișele cu domnișoare cu care cei mai mulți dintre ei și-au tapetat pe interior cuștile alea care îi apără de ploaie. M-am amuzat când am remarcat un astfel de paznic făcându-i curte unei bătrâne în schimbul unei sticle de apă de la robinetul ei din bucătărie (bătrâna locuia la parterul blocului de lângă părculețul obiectiv strategic de apărat). Apoi am meditat puțin pe tema condițiilor vitrege în care lucrează. În fine, după atâtea tatonări, inevitabilul s-a produs: am simțit nevoia să intru în vorbă cu unul dintre ei. Este dintre cei care păzesc cel mai cel părculeț din cartier - așa-zisul Ho și Min - și mă gândeam că dacă e la post într-un loc mai răsărit și el ar fi cumva un fel de super-paznic. Dialogul l-am purtat anul trecut, când am observat că un felinar din parc, aflat foarte aproape de un tobogan pe lângă care aleargă în toate direcțiile o grămadă de copii, are un clopot de sticlă înclinat ca și cum ar sta să cadă. Imediat cum l-am observat m-am dus întinsă la paznic să-i atrag atenția. M-a liniștit rapid: „Nu e treaba noastră, ci a celor de la compania de electricitate”. Degeaba am încercat să-i explic că felinarul e în parc și el păzește parcul. Mi-a replicat răstit că nu se ocupă de așa ceva. Am spus anul trecut, da? Poza e de duminica asta. Acum sunt două clopote înclinate și nici becurile nu se mai aprind.