Teme la română

Lara are epoca de română la școală, iar pentru exersatul cititului și scrisului au trecut și prin câteva fabule. Pe care le-au pus "în scenă" - "Greierele și furnica" în stânga, respectiv "Vulpea și ursul" în dreapta.

Poveste la rolă

Inspirate de "Povestea fără sfârșit" a lui Michael Ende, ne-am gândit să creăm și noi o poveste... la rolă. Mai exact, o rolă de hârtie de desenat de la Ikea, pe care s-o umplem cu o poveste.
Se numește "Povestea lui Nicoleta și a lui Andrei", doi frați gemeni în vârstă de 8 ani și jumătate, iar întâmplările prin care trec aceștia seamănă destul de mult cu istoria lui Hansel și Gretel.
Când obosește să scrie, Lara îmi mai cere ajutorul preț de câteva rânduri. La fel și la ilustrații. Deocamdată, am avut două sesiuni de creație. Mai e cale lungă până la finalul rolei...

Poveștile lor cadou

Am primit aseară un cadou minunat de la Lara și colegii ei de școală. Au compus împreună câteva povești, pe care apoi le-au ilustrat. Cu ajutorul profesorilor, ceea ce a rezultat a fost tipărit, astfel că, la serbarea de Crăciun, noi părinții am primit cadou câte o cărticică cu copertele personalizate cu desenele copilului fiecăruia.
Am pus mai jos prima și ultima copertă, precum și prima poveste - Șervețelul fermecat. Încă nu am apucat să deslușesc contribuția Larei, însă chiar ideea proiectului, care i-a reunit pe toți pentru un obiectiv comun și secret pe deasupra, mi s-a părut foarte frumoasă. Alte povești sunt Casa dezordonată, Iepurașul Țop-Țop, Copilul care mânca doar fructe, Moș Nicolae cu apa magică, Moș Crăciun cu spiridușii săi. V-aș mai spune doar că, în aceasta din urmă, Moșul primește și el cadouri de la copii :)

Despre Paris

- Mama, dar unde merg toți oamenii ăștia?
- Nu știu, Lara, fiecare cu treaba lui. De ce mă întrebi?
- Păi sunt așa de mulți...
- Sunt mai mulți oameni ca în București?
- Da.
- Păi vezi, în Paris, în afară de cei care locuiesc aici, vin mulți turiști, așa, ca noi.
- Daaa... Cred că au auzit și ei de Tour Eiffel și vin să-l vadă. Sau poate că au văzut și ei filmul cu pisicile aristocrate și vin la casa lui Madame și a lui Edgar.

Filmele de la cinematograf - pentru copii sau părinți?

Îmi place Harry Potter. Am devorat cărțile, am văzut și filmele, însă pe Lara nu cred că aș duce-o prea curând să le vadă. Nu știu exact de la ce vârstă sunt recomandate filmele din serie, dar sunt sigură că pentru ea e încă mult prea devreme să le vadă.
Același lucru îl gândesc însă și despre multe alte filme aparent pentru copii. Unele chiar au o grafică inofensivă, însă dialogurile, poantele e greu de crezut că ar putea fi înțelese de copii.
Am avut revelația asta când am cumpărat - în virtutea inerției - partea a doua a colecției Disney de la Adevărul. Am încercat să citim câteva dintre poveștile respective, cunoscute în primul rând datorită variantelor cinematografice cu super încasări („Regele Leu”, „În căutarea lui Nemo”, „Povestea jucăriilor”, „Incredibilii”, „Ratatouille”, „Mașini”, „Compania Monștrilor”, „Wall-E”) și ne-am plictisit îngrozitor și noi și ea. Nu mai spun că dintr-unele n-am înțeles nimic.
Mă întreb sincer cu ce rămâne un copil de câțiva ani din poveștile astea. Mă întreb de ce ți-ai duce copilul la cinematograf să le vadă, de ce i-ai întreține „pasiunea” căzând în toate capcanele întinse de specialiștii în marketing ai acestor producții: tricouri, căni, abțibilduri, ghiozdane, jucării cu personaje, trotinete... și cine mai știe câte asemenea.
Serios, cui se adresează de fapt filmele astea „pentru copii” și cum mai putem face diferența între cele care sunt pentru așa-zișii copii din noi, părinții, și copiii-copii?

Habarnam se întoarce

Şşşşş! Vă rugăm nu ne deranjaţi! Deși nu am apucat să ne plictisim nici de prima, de curând am intrat în posesia celei de-a doua cărți cu Habarnam și am început s-o citim. De data asta, personajul pornește în călătorie către orașul soarelui. Surse din anturajul lui Habarnam spun că va urma și o a treia aventură, încă și mai departe - chiar pe lună!

Pe litere și pe cifre

Două întâmplări din aceeași zi (4 ani și 8 luni):

- Ia vezi, ce scrie acolo?
- A-R-B-O-R-E
- Adică? (Încercam să verific dacă reușește să și înțeleagă ce a citit pe litere.)
- Pom.

*****

- Mama, îți citesc o poveste?
- Da.
- Ce poveste vrei?
- Albă-ca-Zăpada. (Ia cartea, se uită la cuprinsul întins pe două pagini și identifică titlul poveștii undeva, la jumătatea paginii a doua.)
- E la 2-4-7. Ce număr e ăsta?
- E două sute patruzeci și șapte. (Dă pagină după pagină până ajunge la Albă-ca-Zăpada și începe, firesc, să-mi povestească din amintiri.)

Despicând povești în două (sau patru)

Am crescut într-o cameră cu rafturi pline de cărți și mereu, înainte să adorm, îmi plimbam privirea peste cotoarele volumelor, încercând să ghicesc cum se numeau și cine le erau părinții. Ani de-a rândul, când mă gândeam ce-aș vrea să mă fac când o să fiu mare, prima dorință era să am un pat mare în care să stau toată ziua să citesc. Cititor de meserie, cum ar veni. Nu știam că, de fapt, meseria asta de cititor e doar o parte din cea de părinte. Căci poveștile sunt una dintre cele mai la îndemână modalități de a dialoga cu copilul tău, de a-i transmite acestuia mesajele dorite, de a-l învăța despre lucruri poate aparent prea greu de explicat.
Așa se întâmplă că, de când avem în casă copii, și cărțile noastre sunt în număr tot mai mare pe rafturi. Unul dintre ele e pus strategic la înălțimea potrivită pentru ca Lara să își poată alege singură povestea. Citim înainte de fiecare repriză de somn - și de prânz și de seară - și nu există pedeapsă mai mare decât amenințarea că rămâne fără lectură.
Sigur că povestea preferată se schimbă odată cu trecerea timpului, dar printre cele pe care le-am tot citit cu bucurie întreaga familie în ultimele luni au fost „Balul florilor”, „Șorichiț nu vrea la glădiniță” sau „Angelina balerina”.
Încercăm, și eu și Bogdan, să aruncăm un prim ochi critic pe cărți, pentru a nu avea surprize. Eu una am pățit-o însă cu o poveste dintr-o culegere mai groasă, din care bifasem deja clasicele Albă-ca-Zapăda, Cenușăreasa și alte asemenea. Numai că într-o zi Lara s-a oprit la povestea Barbă-Albastră, un titlu aparent inofensiv, în care m-am avântat cu inocență. Pe scurt, Barbă-Albastră a avut șase neveste pe care le-a omorât, iar corpurile lor sunt ascunse într-o încăpere din castelul său. Cea de-a șaptea soție le descoperă, Barbă-Albastră încearcă s-o omoare, dar frații ei o salvează în ultimul moment și îl ucid pe personajul principal. Pe măsură ce citeam, am încercat s-o dau cotită, dar nu mi-a ieșit. A trebuit să parcurg textul până la capăt și recunosc că nu m-a dus mintea să improvizez din mers.
Știu că la copii percepția asupra morții și a acțiunilor violente e cu totul diferită de cea a adulților. Și sigur că am insistat asupra faptului că totul e doar o poveste, la fel cum de poveste sunt și prințesele perfecte (fiecare cu frustrările lui :D). Dar, într-o zi, în bucătărie Lara a luat cuțitul de pâine aflat mereu la îndemână și nebăgat în seamă până atunci și mi l-a pus la gât spunându-mi: „Îți tai gâtlejul cu cuțitul!”. Coincidență sau nu, în ziua aceea citisem din nou povestea respectivă, la cererea ei. Pentru că da, fascinația pentru rău există în fiecare copil. Și da, cred că, până la o anumită vârstă (încă nu știu care, dar probabil că îmi va spune Lara), lucrurile trebuie mestecate întâi de părinți și apoi înghițite de copii.
Deși poate că ar merita un subiect separat, spun tot aici: am auzit diverse păreri cum că poveștile sunt mai frumoase spuse decât citite, iar imaginile ar trebui mai degrabă închipuite decât arătate. În schimb, eu cred că a-i crea unui copil obiceiul de a ține o carte în mână este la fel de important ca și stimularea imaginației. Iar faptul că Lara spune că abia așteaptă să știe să citească și cărți fără poze, de oameni mari, zic că e un rezultat bun.

Habarnam

Cartea cu copertă albastră cartonată s-a pierdut nu se ştie pe unde. Acum ceva vreme am văzut la un Gaudeamus că la Humanitas a apărut în format audio. Însă nostalgia după unul dintre personajele favorite din copilărie - atât pentru mine, cât şi pentru Bogdan - ne-a făcut să aşteptăm cu înfrigurare reeditarea variantei tipărite. Şi când şi acest lucru s-a întâmplat am cumpărat-o şi odată ajunşi acasă ne-am pus pe citit. Noi, părinţii. Normal că entuziasmul nostru a făcut-o pe Lara să devină curioasă în privinţa noului personaj din casă. De la prima lectură personajul preferat a devenit doctorul Pilulă şi felul în care acesta îi scoate aşchiile lui Habarnam după accidentul cu maşina concepută de Şurubel şi Piuliţă. Asta poate şi pentru că nu cu mult timp în urmă îi intrase şi ei o aşchie în talpă şi un prieten doctor şi tătic a amuzat-o teribil în timp ce i-a scos-o.
Duminică am fost toţi trei la piesa de teatru de la Odeon şi, în vreme ce Sânziana se distra acasă cu Bubu, noi râdeam în hohote într-o lojă numai a noastră. Pe lângă sentimentul foarte plăcut de a avea un copil suficient de mare pentru a-l duce la un teatru „de oameni mari”, a fost o adevărată bucurie să împărtăşim o poveste care să ne placă la fel de mult tuturor (da, recunosc, mie nu-mi plac unele dintre poveştile care îi plac Larei şi cred că nu greşesc dacă zic că nici Bogdan nu se înnebuneşte după... Cenuşăreasa, să zicem...).

UPDATE: Habarnam se întoarce