Ah, gunoiul nostru

De obicei, mă feresc să scriu aici sau la Sânziana despre lucruri care nu au legătură cu copiii. Dar... pentru că încă n-am întâlnit copil care să nu fie fascinat de mașinile de gunoi și de gunoieri (nici Lara nu face excepție) și pentru că acum câteva zile am stat cu Sânziana în mașină, urlând de foame, minute bune în spatele unei mașini de gunoi care bloca o stradă întreagă la o oră cu trafic intens... scriu.
În '94 am stat cam o lună la Paris, într-un cartier oarecare, într-un bloc obișnuit de locuințe. Cum ar veni, am trecut de experiența turistică și am ajuns să observ și lucruri din bucătăria orașului. Nu pot să nu-mi amintesc uimirea cu care am remarcat atunci cum stăpânii de câini erau toți dotați cu lopățele și pungi și strângeau fără să le spună nimeni ce rămânea în urmă lor sau că la baza tuturor copăceilor plantați pe trotuare existau niște grilaje care împiedicau scurgerea pământului, atunci când ploua, sau ridicarea prafului, atunci când bătea vântul. Dar uimirea mea a fost maximă atunci când, într-o noapte, m-am trezit din cauza unui zgomot despre care am aflat ulterior că provenea de la mașina de gunoi. Pentru că da, la Paris, în 1994, gunoiul se ridica noaptea. M-am mai trezit și a doua oară în nopțile următoare, însă apoi am început să asimilez zgomotul respectiv cu unul obișnuit și l-am ignorat.
Am devenit chiar ținta bancurilor în familie cu uimirea asta a mea legată de ora ciudată la care se ridica gunoiul la Paris, însă toată lumea a fost totuși de acord că micul detaliu simplifica mult lucrurile. (Pe aleea din spatele blocului în care stăteam - în București - la acea dată, se claxona intens în unele dimineți, în jurul orei 8.30, când șoferii grăbiți să ajungă la serviciu făceau coadă în spatele unei mașini de gunoi, iar vara... ei bine, vara, închideam geamurile din cauza mirosului care devenea insuportabil atunci când gunoierii răscoleau pubelele.)
De ce scriu toate acestea astăzi? Pentru că am auzit la radio o știre cum că serviciul de salubritate din Paris va înlocui mașinile de gunoi cu unele mai mici, mai puțin poluante și mai silențioase.
Și cele care circulă acum prin București aparțin unei generații mai noi decât cele din '94. Doar că încurcă la fel de mult circulația. Iar prea mulți copii sunt fascinați de ele. Dacă ar lucra noaptea, poate că mai puțini micuți s-ar visa, când vor fi mari, gunoieri.

PS1: Replica „Ce vrei cucoană, nu trebe să ne facem și noi treaba?!” chiar nu mă încălzește cu nimic. Serviciul de salubritate trebuie să fie un bun necesar, nu un rău necesar.

PS2: Am văzut de curând o domnișoară foarte aranjată care muta niște pubele pline ochi. Cine le pregătise pentru gunoieri îi blocase accesul la mașina de fițe din dotare, dar parcată corect pe ceea pe părea să fie un loc plătit. La cât de nervoasă era, nu cred că i se întâmpla pentru prima dată.

Puțin mai prieteni cu Pământul

Am stins luminile aseară pentru că avem un copil suficient de mare cât să înțeleagă ce, cum și de ce și un altul suficient de mic cât să nu încerce să înțeleagă cum vine treaba cu lumânările. Probabil că la anul o să sărim peste eveniment sau o să facem ca anul trecut, când am marcat în deplasare, într-un spațiu în care puzderia de lumânări aprinse era relativ ușor de controlat. A fost chiar amuzant să ne ținem de programul standard de sâmbătă seară - cântarul oficial și baia Sânzianei - în semiîntunericul tremurat. Însă a fost și dezarmant, pentru că am tras cu ochiul la vecini și păream o gaură neagră. Blocurile aveau toate geamuri luminate, nu mai vorbesc de mall-ul de peste drum, iar în clădirea de birouri de lângă acesta părea să se lucreze cu o frenezie nefirească pentru o seară de sâmbătă.
Din păcate, însă, m-am cam obișnuit cu sentimentul. Dintr-un total de 44 de cutii poștale de pe scara noastră, a noastră are o singură surată cu bulină verde pe care scrie „Eu colectez selectiv deșeurile”. Zilele trecute am observat că cineva a avut ceva cu bulina noastră și a încercat s-o dea jos. Mai mult, când ieșim din bloc încărcați de sacoșe și bidoane pentru tomberoane primim priviri suspicioase și pe alocuri acuzatoare: ia uite, pun copilul să care o sticlă goală de 2 litri! Dezarmarea continuă însă cu faptul că, din câte știu, operațiunea se oprește la colectat. Partea cu prelucratul... se pierde undeva pe drum. (Sperăm că ne contraziceți dacă știți altfel.) Plus că, în timp ce încă îți îndrepți spatele după ce ai susținut copilul să depună educativ bidonul în tomberon, parcă îți găsești cu greu cuvintele pentru a-i explica de ce la colțul blocului e un morman de moloz asezonat cu diverse resturi menajere.
E greu să continui să înoți împotriva curentului și când știi că în Germania coșurile de gunoi din bucătăriile casnice au cinci compartimente, iar gunoierii vin să ridice conținutul acestora pe zile. Sau că în Japonia nu sunt coșuri de gunoi pe stradă pentru că în felul acesta se încurajează colectarea selectivă totală, la tine acasă (nu știu dacă în toată țara e așa, dar eu, prin zonele în care am fost, n-am reușit să scap de cotoare de măr sau diverse ambalaje de mâncare), și totuși nimeni nu aruncă nimic pe jos. Sau că în Canada (asta e doar din auzite) există un sistem de colectare a scutecelor de unică folosință... folosite.
E foarte greu și atunci când ieși în parc cu copiii și vezi că lumea „scapă” de toate din buzunare. Și mănâncă semințe și aruncă mucuri de țigară acolo unde copiii se joacă. Iar suporturile pentru punguțe destinate resturilor lăsate de căței, instalate deja de ceva timp, sunt veșnic goale.
Perseverăm totuși, cu gândul la viitor.