Aventura Parc

Dacă anul trecut Lara a testat singură Aventura Parc din Brașov, vara aceasta am fost împreună la cel de lângă București. O aventură în sine a fost chiar drumul, pentru că - după ce că am pornit-o pe altă parte - când am ajuns în fine la locul cu pricina era să trecem bine mersi mai departe, atât de prost e semnalizat.
Dar încerc să nu mai fiu cârcotașă și spun că, deși ne-am dus într-o zi toridă, tot parcul e suficient de umbros încât aerul era respirabil.
Pentru că noi, adulții, am fost un pic depășiți numeric de copii, n-am testat personal traseele de escaladă, dar ei au părut încântați. Lara mi-a confirmat din nou că îi place genul acesta de experiență - a făcut nenumărate trasee fără pauză.

 

Sânziana a testat și ea echipamentele de protecție, pentru că oricum știam că e fascinată de căști și de mănuși. A vrut să încerce să meargă și pe urmele Larei, dar nu s-a putut.

Pentru cei de vârstă așa mică există o mini-grădină zoo, cu păsări și iepuri, un nisipar și un tobogan și două castele gonflabile pentru sărituri, dar niciuna dintre ele nu merită cu adevărat drumul.
Piscina n-am testat-o, pentru că nu eram echipați corespunzător și nici locurile pentru diverse sporturi - tir cu arcul, volei, baschet sau badminton.
Una peste alta, nu am fost impresionați de parc, i-am găsit multe minusuri, dar pentru partea de escaladă o să încercăm să mai mergem din când în când.

Picnic în centru

Sunt datoare cu mai multe povești de vară, dar până una alta vin cu dimineața de azi. Treziți devreme în zori, ca în orice altă de zi de weekend din viața noastră din ultimii aproape 6 ani, la 9 eram deja în Parcul Kiseleff. Am pus pătura de picnic și am scos din desagă niște lipii, roșii, castraveți, măsline, brânză, caș, humus și iaurt, am presărat niște semințe de cânepă și am consumat. Au urmat prune, caise și piersici. Apoi, leagăne, tobogane și ceva nisip. La 11 plecam spre casă, convinși că azi va fi răcoare în București. Unii zic că ar urma 38 de grade.

În parc

1 Mai, 30 de grade. Eu n-am zis nimic. Ea a întrebat:

- Mama, de ce doar eu cu Sânziana suntem în pantaloni scurți?

Din Paris - episodul „Locuri de joacă”

Joaca a fost un element important în excursia noastră. Vreau să lămuresc din capului locului că, deși ne-a trecut prin cap, nu ne-am dus la Disneyland. Pentru că am ajuns la concluzia că, uneori, din dorința de a le oferi totul copiilor noștri, se întâmplă să le oferim prea mult. Iar Disneyland e prea mult, după părerea mea. M-am întrebat pentru o clipă cum cred că m-aș simți eu, ca adult, după o zi petrecută acolo. Și primele cuvinte care mi-au venit în cap au fost obosit, aglomerat, copleșit.
Prin urmare, joacă mai deosebită a fost pentru noi învârtitul în toate carusele care ne-au ieșit în cale, o jumătate de zi petrecută în Jardin du Luxembourg și o zi întreagă în Cité des Sciences et de l'Industrie. Despre aceasta din urmă o să povestesc însă într-un episod separat.
Jardin du Luxembourg este astăzi vedeta. Când le-am propus să mergem într-un parc, entuziasmul a fost mediu. Dar ziua petrecută acolo rămâne una dintre cele mai frumoase.
În primul rând spațiul imens în care Lara s-a putut desfășura a contribuit mult la starea de bine. Apoi, a rămas fascinată de familiile care lansau la apă bărcuțe. Ceva ce trebuie neapărat să încercăm și noi la primăvară.

Aranjamentele florale, scările, statuile, scaunele pentru întins la soare - toate au pus-o în mișcare. Până la locul de joacă... Prima surpriză a fost că a trebuit să plătim intrarea într-un spațiu aparent foarte asemănător cu ce avem și acasă, printre blocuri. 2,5 euro pentru un copil și 1,2 euro pentru un adult, intrarea fiind valabilă toată ziua. Nici acum nu înțeleg exact de ce se plătește accesul. Într-adevăr, spațiul este în stare foarte bună, dar nu cred că ăsta este motivul. Poate pentru că Jardin du Luxembourg e un parc foarte aglomerat, cu lume de toate felurile, și ideea e să fie un spațiu închis, oarecum protejat?
Cert este că locul acesta de joacă mi-a produs o revelație tristă: în București sunt foarte puține spații de joacă adaptate vârstei de 5-6-7 ani, când copiii încă au nevoie de multă mișcare în aer liber, dar leagănele și toboganele sunt deja prea banale pentru ei. Am rămas uimită de îndemânarea cu care Lara s-a dat de nenumărate ori cu tiroliana, având totodată suficientă răbdare să stea la rând de fiecare dată, apoi cum s-a cățărat în vârful unei piramide construite dintr-o încrengătură de sfori sau cum a reușit să-și mențină echilibrul pe un butoi culcat.

 

Ceva oarecum asemănător am văzut la noi doar în preajma celor câteva spații de joacă sub formă de castel - am scris deja despre cel din Parcul Izvor, dar mai sunt și în Parcul Floreasca și în Tineretului - și de tiroliană am auzit și în IOR.
Oricum, bine că a venit frigul și avem timp până la primăvară să mai descoperim, dacă există, locuri adaptate noii etape.

Joaca afară versus lecțiile de pian

Sau de engleză. Sau de tenis. Sau de înot... Eventual, în fiecare zi o altă activitate, astfel încât copilul să nu cumva să aibă timp să se uite pe pereți sau să se plictisească.
Recunosc că mă macină subiectul, mai ales că jucăm și noi deja în hora „lecțiilor”, cu una bucată sâmbătă după-amiază și încă una duminică dimineață, suficient cât să nu ne mai lase prea multă vreme pentru un program relaxat de weekend.
Totuși, cum găsești echilibrul între jocul liber și pregătirea pentru o viață plină de competiții?

Din USA Today:
Playing organized sports with a coach or other adult directing the activity doesn't replace "free" play that's directed by kids.

Fumuri

Când mă apropii de un părculeț cu leagăne și tobogane mă izbesc două lucruri: strigătele copiilor și mirosul de fum de țigară. Ce caută împreună nu știu. Chipurile, copiii respectivi au ieșit la aer. Dar aerul e neclintit pe căldură. Așa că fumul rămâne și el pe loc atât timp cât părinții îl suflă cu îndârjire de pe băncile unde stau la taclale.
N-am nimic cu fumătorii, fie ei și părinți, e alegerea lor, dar consider că libertatea lor se termină acolo unde începe libertatea mea de a-mi duce copilul în respectivul loc de joacă. Iar cu decizia de a pune fumul de țigară și copiii la un loc nu sunt de acord.
Noi aseară am intrat mai devreme ca de obicei în casă, întrebându-ne de ce mai ieșim...

Trist, dar adevărat

Din Dilema Veche:

● Mi-am petrecut o jumătate de oră în micul loc de joacă pentru copii din spatele blocului. Un loc aparent vesel – copiii se dau pe tobogane şi se joacă în nisip, părinţii (bunicii, bonele etc.) stau înşiraţi pe cele patru bănci şi îi supraveghează. Dacă eşti atent însă, vei observa că nu există nici o comunicare între cele două grupuri. Vorbele celor mari către cei mici sînt, de fapt, nişte zbierete care se rezumă la: „Maria, lasă-l în pace pe băieţel!“, „Matei, nu mai arunca cu nisip!“, „Alexandru, dă-te jos de acolo!“, „Ioana, nu băga mizeria aia în gură!“ etc. După o jumătate de oră mă durea capul şi aveam senzaţia că asistasem la un spectacol cu nişte animăluţe într-o cuşcă şi cu dresorii lor. (A. P.)

Primul șotron

L-a descoperit întâmplător, ieri dimineață într-un parc, i-am explicat ce se face cu el, iar seara când am ieșit din nou ne-am desenat unul doar al nostru. Am sărit într-una preț de o oră, pe rând, și cred că acolo eram și acum dacă, spre norocul meu, nu ne trimitea întunericul acasă.

Wi-Fi Zone

Două plăcuțe în aceeași zi... mult internet în parcurile de la noi din cartier. Am fost tentată să mă entuziasmez când le-am văzut, dar apoi mi-am dat seama că n-am văzut vreodată vreun părinte cu laptopul în parc. Sau, în fine, am văzut, dar doar cât copilul foarte mic doarme în cărucior. Iar asta nu se poate întâmpla la un loc de joacă, unde de obicei vin copii mai mari și e mare hărmălaie.
Site-ul primăriei nu pare să știe nimic despre asta. Eram curioasă să văd cum comunică ei inițiativa.

Nisipul lor e mai curat

N-o să scriu despre cât de civilizată, curată, organizată - până la urmă normală - e Germania față de România. Și nici despre câte zâmbete fără motiv am numărat în plus pe străzile lor față de străzile noastre. Și nici despre cât de liniștiți sunt copiii și părinții sau bunicii de la ei. O să scriu doar că, într-un părculeț oarecare dintr-un cartier oarecare din Munchen, pentru prima oară după multă vreme nu m-a mai mâncat pielea la vederea nisiparului. Iar când am ajuns acasă n-am simțit nevoia să-i fac baie Larei înainte de orice altceva.
Jocurile erau din materiale pe cât posibil naturale și, nefiind vopsite, se integrau foarte bine în spațiul cu adevărat verde din jur. Mi-a plăcut rumegușul de pe jos din anumite zone - nu se face noroi când plouă, nu intră în sandale. Am scanat cu mare atenție și pământul din jurul băncuțelor: nicio coajă de semințe, niciun ambalaj, un singur chiștoc de țigară într-un parc întreg. Nici diverse urme ale trecerii animalelor de toate felurile n-am văzut. Sigur, la ei câinii nu sunt stăpânii străzilor, dar și parcul avea poartă închisă la intrare. Și ce liniște în toiul zilei... Of!

Cu copiii (cei mari) de față

Într-un parc, zilele trecute, am văzut o mămică alăptând un bebe mic, mic. Era destul de aproape de locul de joacă, pentru că avea și o fetiță mai mare. Nu i-am atras Larei atenția în niciun fel, deși alteori îi arăt și graviduțe și bebeluși care mănâncă. În schimb, se pare că ea a urmărit totul discret, pentru că, la un moment dat, când mămica s-a ridicat de pe bancă cu bebelușul în brațe, m-a întrebat: „Dar pe spate de ce nu-l bate?”. Dincolo de surpriza că știe deja toți pașii din ritualul alăptării, mi-a dovedit că n-am greșit deloc că n-am ferit-o. Cum spuneam.

Cineva și-a tras copac

Castelani de weekend

Am aflat anul trecut de un loc de joacă minunat - castelul din Parcul Izvor. Clasicele jocuri din mai toate parcurile renovate de copii sunt puse aici între pereții unui castel și totul capată astfel un farmec aparte. Singurul minus este că parcul, relativ nou, are doar copaci tineri, care nu reușesc să țină suficientă umbră. Așa că, pe perioada unui an propice statului îndelung afară, zilele lui sunt destul de numărate. Dar duminica asta temperatura a fost numai bună. Ne-am amuzat cu toată familia la jocurile pentru copii și la aparatele de gimnastică pentru adulți, am stat la umbra castelului și am mâncat struguri, ba chiar am aplecat iarba din preajmă, pentru un picnic imaginar. Și am făcut și poză-portret să ne amintim peste timp cum arăta Lara la fix 4 ani și jumătate.

Mițele biciclistele

Printr-o serie ciudată de întâmplări, Lara a ajuns să aibă nu mai puțin de 3 biciclete. Tragedia e că niciun alt membru al familiei nu e dotat cu roțile aferente pentru a o însoți în plimbări. Așa că salutăm pe această cale proiectele de închiriat cu buletinu', în special acesta, prin care Bubu se învârte și ea, din când în când, de două roți. Iar în vacanța recent încheiată, Mițele s-au plimbat pentru prima dată la șosea, pân' la Arcul de Triumf.

Ce păzesc paznicii?

De când au fost renovate părculețele de copii din cartier, au apărut în zonă și niște personaje noi în viața doamnelor de toate vârstele și ocupațiile care plimbă copii - paznicii. Nicio clipă n-am înțeles ce anume păzesc ei, ce altceva au de făcut în afară de a ține companie doamnelor, a citi presa și a mânca semințe. Am rezistat cu brio celor câteva încercări de socializare din partea lor, ba chiar m-am făcut că nu văd afișele cu domnișoare cu care cei mai mulți dintre ei și-au tapetat pe interior cuștile alea care îi apără de ploaie. M-am amuzat când am remarcat un astfel de paznic făcându-i curte unei bătrâne în schimbul unei sticle de apă de la robinetul ei din bucătărie (bătrâna locuia la parterul blocului de lângă părculețul obiectiv strategic de apărat). Apoi am meditat puțin pe tema condițiilor vitrege în care lucrează. În fine, după atâtea tatonări, inevitabilul s-a produs: am simțit nevoia să intru în vorbă cu unul dintre ei. Este dintre cei care păzesc cel mai cel părculeț din cartier - așa-zisul Ho și Min - și mă gândeam că dacă e la post într-un loc mai răsărit și el ar fi cumva un fel de super-paznic. Dialogul l-am purtat anul trecut, când am observat că un felinar din parc, aflat foarte aproape de un tobogan pe lângă care aleargă în toate direcțiile o grămadă de copii, are un clopot de sticlă înclinat ca și cum ar sta să cadă. Imediat cum l-am observat m-am dus întinsă la paznic să-i atrag atenția. M-a liniștit rapid: „Nu e treaba noastră, ci a celor de la compania de electricitate”. Degeaba am încercat să-i explic că felinarul e în parc și el păzește parcul. Mi-a replicat răstit că nu se ocupă de așa ceva. Am spus anul trecut, da? Poza e de duminica asta. Acum sunt două clopote înclinate și nici becurile nu se mai aprind.

2 zile, 3 parcuri

Se vede că s-a mai încălzit afară. Întâlnirile au fost multe și bune, activitățile dintre cele mai diverse.

De primăvară

Azi, pe drum dinspre parc spre casă, Lara a împins căruciorul Sânzianei și, în același timp, m-a învățat (da, ea pe mine!) o poezie.

Ce-ai pe fustă?
O lăcustă.
Ce-ai pe bluziță?
O albiniță.
Ce-ai pe cordeluță?
O mămăruță.
Ce-ai pe ciorăpei?
Doi căței.
Dar pe cipici?
Doi licurici.

Premieră în doi

Prima plimbare adevărată - pentru amândoi protagoniștii - cu patinele cu rotile , îndelung folosite în casă toată iarna. Asta înainte să se pună iar pe nins... (Dacă vă miră anotimpul ales, cei mai experimentați ca noi ne-au sfătuit să începem împrietenirea cu rolele cât încă purtăm pantaloni lungi și geacă, haine groase în general, care să atenueze eventualele căzături.)

De prin parcuri adunate

Micile bucurii ale vieții (II)

Jocuri, jucării