După-amieze de toamnă

Am observat de ceva vreme că Lara nu își mai dorește să stea la locurile de joacă. Are încă nevoie de câte o activitate "în forță" - fie o plimbare cu trotineta sau rolele, fie o partidă de "jughineală" în pat, cum îi place să spună. Însă, datul în leagăn, pe tobogan sau pur și simplu interacțiunea cu alți copii la locurile de joacă n-o mai interesează decât în măsura în care are chef să facă pe sora mai mare.
Așa că, având în vedere că din toamna asta o luăm la prânz de la școală, ne-am trezit cu mai mult timp liber și cu mai puține preocupări afară (căci în casă compensează cu scrisul și cititul). Desigur, am căutat asiduu diverse activități suficient de interesante pentru cât mai mulți dintre noi :) Un rezumat al toamnei noastre de până acum include teatru, animație, ateliere de inginerie, expoziție de benzi desenate, instalații de artă contemporană, Castelul Peleș cu lecția de istorie aferentă, dar și ieșiri la un ceai și un joc de scrabble... La unele a participat cu mult entuziasm, de la altele a plecat ușor nedumerită, însă din toate experiențele am ieșit mai bogați.
Ieri am fost împreună să votăm. Nu e prima dată, dar am simțit că nivelul discuțiilor a fost diferit față de alegerile anterioare. Apoi, a avut din nou chef să ne dăm în balansoar. În timp ce făceam pronosticuri despre cine o să obțină cele mai multe voturi. Și calcule pentru când o să aibă și ea drept de vot... Mai e un pic...

Vârsta descoperirilor

Am ales într-o doară câteva activități la care să merg cu Lara în săptămâna festivalului științelor - Bucharest Science Festival. Nu am mai găsit locuri chiar la toate atelierele care mă gândisem că ar putea-o atrage și am fost cu inima ușor îndoită să construim o roată hidraulică, să aflăm mai multe despre ce fac inginerii constructori, cum să te orientezi cu busola și cum să aprinzi focul fără chibrituri.
A fost însă prima dată când, la finalul unei activități, m-a întrebat plină de entuziasm când mai venim. Și când, ajunsă acasă, a continuat să povestească, să întrebe, să se joace cu ce reușise să facă la ateliere.
M-aș bucura să avem astfel de evenimente periodic, pentru că mi-a fost clar după zilele acestea că a venit momentul la care își dorește să înțeleagă cât mai multe despre ceea ce ne înconjoară. Pe site-ul Orășelului cunoașterii, care a găzduit o parte dintre evenimentele din această săptămână, e scris: Reținem 20% din ceea ce vedem, 30% din ceea ce auzim și 80% din ceea ce experimentăm. Nu știu cine e autorul, dar dacă auziți de ceva experimente prin oraș să ne trageți și pe noi de mânecă.
Mai jos, primul pod construit de Lara:

Leul la muzeu

Îmi povestește vizita cu școala la muzeu:
- Am fost ca un leu în cușcă. N-am avut voie să pun mâna pe nimic. Doamna de acolo mi-a spus să nu depășesc linia albă. Dar toată podeaua era albă!

Expoziția de fluturi vii

În căutare de idei care să le bucure pe ambele fete în cele câteva zile de vacanță, am dat peste expoziția de fluturi vii de la Antipa. A fost o alegere tare bună, pentru toate vârstele. Deși am intrat cu inima un pic strânsă în cortul în care are loc expoziția, dansul fluturilor colorați ne-a făcut să începem să zburdăm. Vin din toate direcțiile și dacă văd o pălăriuță colorată se așează imediat să fie admirați. De peste tot se aud sunetele de uimire ale copiilor și adulților deopotrivă.
Sunt cam 200 de fluturi, după spusele organizatorilor, din 20 de specii diferite. Mai mici, mai mari, cu galben, cu roșu sau albastru, unii stau ascunși, cu aripile strânse, și cu greu intuiești ce veselie pot aduce atunci când pornesc în zbor.
Un bilet de adult costă 12 lei, iar unul de copil 10 lei.

 

La Acvariu

- Mi-ar plăcea și mie să fiu un pește fiindcă e mai distractiv să stai toată ziua în apă, să înoți, să dormi în apă...

Antipa a prins viață

Am ajuns și noi în sfârșit la muzeul lăudat. Prima remarcă pozitivă a fost lipsa cozii de la intrare, iar prima observație negativă că aparatul automat de vânzare a biletelor nu dă rest. Ce-i drept, se poate plăti și cu cardul. 20 de lei biletul pentru adulți și gratis pentru copiii preșcolari.
Tot în primele minute, ne-a luat prin surprindere atitudinea foarte deschisă a angajaților de la muzeu. Din amintirile noastre, oamenii din specia asta obișnuiau să se hrănească cu multe murături, dar cei de la Antipa se pare că s-au reorientat spre cofetării.
O altă surpriză plăcută a fost faptul că la intrare există vestiar, cu compartimente cu cheie - un lucru atât de firesc și de util. Ușurați de haine groase și bagaje, am început vizita cu primul dintre cele trei niveluri. Lara s-a arătat plină de entuziasm de la primele exponate, iar noi ne-am dat seama rapid că a fost o decizie bună să ne petrecem o dimineață de weekend la Antipa.
Entuziasmul nu a contenit nici la al doilea nivel, iar când i-am propus să îl lăsăm pe al treilea pentru o vizită ulterioară a protestat sonor. Însă, ideea de a reveni i-a surâs.
Ce am remarcat că au surprins-o foarte tare - de altfel și pentru mine un semn de întrebare și motiv de a amâna până acum vizita la Antipa - au fost animalele care mănâncă alte animale. Lupi care atacă un cerb, o vulpe care mușcă dintr-un iepure și un vultur cu o căprioară în gheare sunt imagini pe care și eu le percep ca fiind violente. Nu știu dacă explicațiile mele au reușit să-i atenueze mirarea.
Ne-a plăcut în schimb o lupoaică alăptând cinci pui. „Mama, și mai are loc și pentru alții!”, s-a minunat Lara.
Îmi amintesc că atunci când am scris despre vizita noastră la Paris la Cité des Sciences et de l'Industrie m-am plâns că noțiunea de interactivitate este străină muzeelor din România. La Antipa renovat există touchscreen-uri cu informații despre speciile expuse, dar fluturii sunt fixați cu ace în cutii. Lara mi-a spus că i-au plăcut mai mult cei vii, care ți se așezau pe mână, din sera tropicală de la Cité.
N-am luat un audioghid pentru că nu știam câtă răbdare vor avea fetele să ne plimbăm la pas prin muzeu. Poate că la a doua sau a treia vizită o sa încercăm și asta. Nici de ateliere sau alte activități nu ne-am interesat. A fost doar un prim contact și ne propunem să aflăm mai multe data viitoare. Revenirea e garantată și de faptul că magazinul de suveniruri, care arăta destul de promițător, se închisese temporar la momentul la care ne-am arătat noi interesați de ceva cumpărături. Lara avea de gând să-și ia un dinozaur, iar pentru Sânziana alesese un delfin. Acum e foarte îngrijorată să nu se vândă până ajungem noi din nou la muzeu.

Fotografii frumoase n-o să vedeți la noi, dar puteți arunca un ochi (dacă nu ați făcut-o până acum) aici.

Din Paris - episodul „Cité des Sciences et de l'Industrie”

Acest episod începe de fapt în 1994, când eu eram încă mai mult copil decât mamă şi când, după ce m-am plimbat în lung şi-n lat vreme de aproape o lună prin Paris, am povestit cu mare înflăcărare despre acea zi pe care am petrecut-o la Cité.
Dar nu de dragul amintirilor mele am ales să mai merg o dată, de data asta mai mult mamă decât copil, ci pentru că e genul de loc care se reinventează permanent şi are de toate pentru fiecare vizitator care îi trece pragul.
Din păcate, deşi am studiat site-ul expoziţiei înainte de plecarea din ţară, nu am fost suficient de organizaţi să ne şi luăm bilete, aşa că ziua a început cu o mare coadă şi multe semne de întrebare legate de multitudinea de variante de programe şi tarife. Totuşi, ne-am lămurit destul de curând ce avem de făcut cu ajutorul unor tineri angajaţi special pentru acest lucru - treceau pe la toţi cei care aveau timp de pierdut până le venea rândul şi, pe baza unui chestionar simplu, le recomandau ce tip de activitate să aleagă şi ce bilete să cumpere.
Aici am făcut din nou o greşeală tactică - cu doi copii după noi, ne-am gândit că putem face mai multe lucruri decât era cazul. Ne-am luat nişte bilete care ne permiteau atât accesul la expoziţiile permanente, cât şi la un loc de joacă organizat pe categorii de vârstă. De fapt, ultimul ar fi fost mai mult decât suficient pentru energia şi dispoziţia pe care le aveam noi, dar obişnuiţi cu noţiunile româneşti despre joacă nu ne-am imaginat că locul respectiv e o modalitate foarte amuzantă de a învăţa o grămadă de lucruri.
Nu mai scriu despre expoziţiile de la Cité, cred că sunt suficiente informaţii pe site-ul lor. Aş spune doar că, dacă aveţi ocazia să mergeţi acolo, să le alocaţi mai mult de o zi. Pentru că merită. De fapt, merită toate zilele libere ale unei familii care locuieşte la Paris cu un copil mai măricel.
O să povestesc numai despre locul de joacă, categoria 5-12 ani. Spaţiul, în care ai acces doar pentru o oră şi 15 minute, este organizat pe mai multe teme: uzina, comunicarea, corpul uman, jocuri de apă, grădina şi studioul TV. Am încercat să le luăm pe rând, să vedem şi mai ales să facem tot ce era de făcut la fiecare, dar Lara a alergat cu frenezie în toate direcţiile (inclusiv contra-cronometru, la proba de zece metri viteză :D). În concluzie, am rămas cu amintirea a 75 de minute trăite intens, în care s-au înghesuit procese de fabricaţie, mijloace de comunicare la distanţă, măsurători şi tipologii umane, legi ale fizicii puse în aplicare cu ajutorul apei, fluturi care ţi se aşezau pe umăr şi viaţa furnicilor văzută foarte de aproape, dar şi instrumente muzicale şi reguli din cinematografie şi televiziune.

 

 

 

 

Pare haotic, dar la faţa locului delimitările dintre teme erau foarte clare. M-am gândit şi la intervalul de timp pe care îl poţi petrece acolo şi mi-am dat seama că toţi copiii cereau la ieşire să mai stea sau să revină. Chestie de marketing, desigur.
Şi m-am gândit apoi la muzeele noastre... Inevitabil şi la mult-lăudatul Antipa, la care noi tot n-am ajuns, dar a trecut suficient timp de când s-a redeschis cât să îmi fac o idee din poveştile altora despre cum e.
Copiii din ziua de azi, chiar şi cei care sunt doar într-o mică măsură multimedia, nu se mai pot întâlni cu acel muzeu în care doar vezi exponate. Energia lor cere interacţiune, un alt fel de experienţă.
Ştiţi bila-cinematograf de la AFI Cotroceni? La Cité e una de vreo 25 de ani...
Şi la 14 ani şi la 30 de ani, la Cité am avut cele mai vii experienţe de învăţare experimentând, atingând, jucându-mă. Lucrurile pe care le afli acolo - la vârsta copilăriei sau a maturităţii - îţi rămân foarte bine întipărite în minte.
De ce buget e nevoie pentru așa ceva? Cât timp durează proiectarea și construcția? Cine ar trebui să își dorească un astfel de proiect? Eu nu știu să răspund, dar mi-ar plăcea s-o facă cineva.

Alte povestiri din Paris am scris aici, aici, aici și aici.

Din weekendul lăudat ne-am întors cu sacul aproape gol

Asaltați de diverse știri despre variante de petrecere a timpului liber pentru weekendul care tocmai s-a încheiat, ne-am hotărât să petrecem două zile curat urbane. Am lăsat parcurile pentru alții și ne-am făcut o listă de activități potrivite pentru toți patru. Ce a ieșit? Hmmm... Păi am început sâmbăta în forță cu expoziția de dinozauri din parcarea de la Romexpo. Deși e relativ interactivă - fiecare exponat are un buton pe care copiii pot apăsa pentru a-l pune în mișcare, există o măsuță cu puzzle-uri și una cu șabloane tematice pentru desen - după vreo 20 de minute eram gata pentru altceva.

Am plecat spre centru, în Piața Arthur Verona, unde citisem că vor fi statui vivante, cu ocazia Zilelor Bucureștiului. Am ajuns fix la ora la care programul trebuia să înceapă, dar organizatorii erau mai numeroși decât spectatorii. Am cotit-o spre Grădina Icoanei, unde fetele au testat leagănele și toboganele preț de vreo jumătate de oră, timp suficient să înceapă activitatea și în piațeta vecină. Am putut vedea cinci tipuri de statui vivante. Lara a fost foarte contrariată și mă tot întreba dacă sunt statui sau oameni. N-am vrut să-i ofer răspunsul pe tavă și, împreună cu unul dintre actori, am încercat s-o zăpăcim complet. Din când în când el îi făcea cu ochiul, în funcție de ce îi spuneam eu. Când deruta ei ajunsese deja la cote amuzante a apărut în peisaj o altă familie cu o fetiță cam de aceeași vârstă. Mama i-a spus sec: „Tu nu vezi că sunt oameni?” Iar bunica a remarcat că sunt „foarte bine realizați”. Mi-a venit să țip de frustrare...

În fine, am ascultat și o fanfară, apoi am pornit-o spre Strada de C'Arte. Deși era deja ora 13.00, expozanții abia își aranjau cărțile în rafturi. Strada Copiilor era pustie, singura activitate fiind o terasă cu muzică neadecvată și chipsuri și croissante preambalate la vânzare. Am insistat să cumpărăm câteva cărți, am apucat să mai constatăm că nu există toalete amenajate și ne-am retras spre casă pentru masa de prânz și somn.
Duminică dimineața am luat-o de la capăt cu programul nostru intens urban cu gândul să ne plimbăm prin centrul istoric. Primul obiectiv pe listă ar fi trebuit să fie o excursie virtuală prin Viena, însă la 11.30 cortul organizatorilor era gol.

Noroc că îi luasem Larei aparatul foto și am putut să dăm rapid un alt sens plimbării noastre: excursie de fotografiat în tandem tată și fiică. Ne-a pozat pe fiecare dintre noi, s-a pozat pe ea, un motan pe un gard, niște flori, oameni. Nu sunt cele mai bune poze din punct de vedere tehnic, dar e interesant pentru un părinte să poată vedea lumea prin ochii copilului lui. O înghețată (spectaculos servită) și un covrig mai târziu eram deja buni să ne întoarcem acasă.

Adăugați la asta și obișnuitele lecții de balet de sâmbătă după-amiaza, respectiv duminică dimineața, dar și o raită pe la castelul de la Izvor și aveți tabloul ultra-complet al weekendului nostru. Ce-am învățat din el? În primul rând că, la fața locului, multe dintre evenimentele anunțate pompos sunt... în curs de pregătire, asta ca să fiu politicoasă. În al doilea rând, rutina din programul copiilor asigură relaxarea părinților. Nu în ultimul rând, orașul e o junglă. Duminică seara, stând toți înșirați pe canapea, am propus să ieșim din nou afară. Lara a răspuns ferm: „Mai bine să mai stăm”.
Precizare: Am evitat voit inaugurarea Muzeului Antipa. Când s-o termina coada, să ne anunțați și pe noi.