După 13 ani...

De când a apărut printre noi juniorul familiei, am vorbit de multe ori despre sarcină și naștere. Așa că m-am decis că a venit momentul să-ți las aici câteva amintiri de acum fix 13 ani.
O să încep cu seara de 14 noiembrie. Știam deja că urmează să ne cunoaștem a doua zi, dar habar nu aveam, la momentul respectiv, cât de mult mi se va schimba viața. Nici tatăl tău nu cred că se aștepta la ce avea să urmeze, așa că și-a petrecut ultima seară de "libertate" la Gala ZF, un eveniment care avea să-ți concureze ziua de naștere și în următorii ani...
În lipsa lui, am chemat câteva prietene, să treacă timpul mai ușor. Am primit mici cadouri și mi-am pregătit bagajul de maternitate...

A doua zi de dimineață, aveam să ne prezentăm la camera de gardă de la Filantropia la 7 dimineața. Îmi amintesc cum mi-am tras pe mine, somnoroasă, pantalonii albaștri de in care încă mă încăpeau, o bluză neagră cu decolteu special pentru alăptat și o geacă neagră de fâș, luată mai mult pentru că în calendar scria noiembrie. Afară era o zi neobișnuit de senină și caldă.
Am ajuns la timp la spital, medicul care mi-a urmărit sarcina m-a controlat la camera de gardă și mi-a spus că totul e pregătit, așa că pot urca la sala de nașteri. La acea vreme, spitalul era în curs de renovare. A trebuit, așadar, să urc pe scări două etaje, cu bagajul după mine, printre schele și folii de plastic. Am gâfâit puțin, dar eram totuși mândră de mine că am reușit. Am bătut la ușa sălii de nașteri - așa am considerat potrivit, pentru că mi se părea că dincolo de ea se afla o mare taină, ce nu trebuia perturbată. Răspunsul a venit, însă, parcă de pe altă planetă.
- Ce cauți aici?, m-a întrebat răstit o doamnă, pe care, cu inocența de atunci, nu am reușit să o identific ca infirmieră, asistentă sau moașă.
- Am venit să nasc, răspund timid.
M-a măsurat din cap până în picioare și a continuat să se răstească:
- Cine ți-a zis ție că naști cu burta asta? Câte săptămâni ai?, m-a mai întrebat, neîncrezătoare.
- 39, am zis, cu vocea tremurând, întrebându-mă în gând dacă nu cumva am greșit și eu și ditamai doctorul numărătoarea.
- Serios?! Păreai mai mică, îmi aruncă printre dinți, dar în același timp mi-a deschis ușa să intru.
Nimic din ce era dincolo nu apăruse în închipuirile mele, bazate pe filme, cel mai probabil. Eram prima care avea să devină mamă din gașca de prietene, eram singura care vorbea de naștere naturală într-o lume a cezarienelor la cerere, eram complet nepregătită într-o epocă în care internetul era încă ceva exotic, iar informațiile zăceau încuiate în sertare.
Nu o să zic că a fost totul lin. Am învățat accelerat în orele care au urmat și anatomia nașterii și psihologia relației pacient-medic și sociologia spitalului de stat din România... O groază de lucruri, care mi te-au adus, într-un final, în brațe. Am simțit că am luptat una pentru cealaltă, dar că am câștigat. Cu răni, ca după orice bătălie, dar victorioase împreună.

Am plâns de bucurie, am cerut răspicat să te am lângă mine, cu toate că nimeni nu vorbea pe atunci, cel puțin nu la Filantropia, de rooming in, am numărat orele până la plecarea acasă, când aveam să fim nedespărțite.
Îți mulțumesc astăzi pentru toate lecțiile învățate atunci și de atunci și îți doresc să fii mereu victorioasă!

Zece

Dragă Lara,

Îmi amintesc că aveam cam 15 ani când ascultam și tot ascultam cântecul ăsta care îți place ție astăzi atât de mult. Pe vremea aia google nu era încă un verb și nici nu aveam încă obișnuința de a căuta lucruri pe internet imediat cum în minte îmi răsărea o întrebare.
Așa că, vrând să îi înțeleg mai bine versurile, am tot dat play și rewind la casetă până am reușit să le prind cu creionul, cuvânt după cuvânt, tot sensul.

You are young and life is long and there is time to kill today.
And then one day you find ten years have got behind you...

Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani, iar pe ultimii zece i-am petrecut împreună. Într-o clipă...

Îți doresc să te bucuri de tot timpul care va veni peste tine, să-l folosești cum știi tu mai bine și să te uiți mereu înapoi cu zâmbetul pe buze. La mulți ani!

Mama

Sora mai mare

Sunt sigură că am mai scris aici și aiurea ce minunată e ea, sora mai mare. Și ce frumoase sunt împreună. Și cât de des se iau în brațe. Și își spun una alteia cuvinte minunate, pentru ca apoi să susțină că nu se suportă.
Ieri a întârziat la școală pentru că m-a ajutat să o îngrijim pe Sânzi după o criză. Mi-a adus Diazepamul, o aleză, șervețele... A mângâiat-o și a învelit-o.
De fapt, mai mereu întârzie la școală pentru că pe Sânziana nu e bine să o trezești prea rapid din somn. Mai bombăne din când în când, dar știe foarte bine ce se întâmplă.
Azi a avut prima ei piesă de teatru în engleză, pentru care s-a pregătit câteva luni. Poza asta mișcată primită pe whatsapp e tot ce am.

Nu am putut să mă duc să o văd. Și nici ieri nu am putut să o ajut să-și repete replicile. Ba mai mult, după piesă, am așteptat-o acasă cu o nouă criză, deși mi-aș fi dorit să ieșim undeva în oraș, să sărbătorim.
Sunt persoane care îmi spun, uneori, că atenția mea nu se împarte în mod egal. Nici nu ar avea cum, chiar dacă în inima mea e loc suficient pentru amândouă. Și ea știe asta. Mi-a spus că o să primim filmare de la piesa de teatru și că o să o pot vedea așa, să nu îmi fac probleme.
Nu e primul frate mai mare pe care îl văd într-o astfel de situație. Daria, Ana, Petru sunt copii în a căror privire am văzut că știu ce înseamnă să fie nevoie să aștepte. Și din urmă vin și câțiva frați mai mici, care vor învăța și ei, curând, același lucru.
Îmi amintesc că am citit la un moment un articol scris de o altă mamă a unui copil cu Dravet despre sora mai mare. Sărbătorea o banală ieșire în două, pe care reușise să o facă după luni și luni de amânări - din cauza crizelor, din cauza terapiilor, din cauza proastei-dispoziții, din cauza faptului că niciodată nu pare să vină vremea lor, a fraților sănătoși.
Ei bine, astăzi Lara a jucat în prima ei piesă de teatru în engleză. Mi-aș fi dorit să fiu acolo să o văd și să o aud, să am emoții, să râd și să aplaud. Imaginați-vă - a avut rolul unui ren...

Un grup de magicieni

De două nopți se culcă în sufragerie, că poate-poate îl surprinde pe Moș Nicolae când vine să ia scrisorile pentru Moș Crăciun și lasă ceva drăguț la schimb...
În seara asta, cam cu o oră mai târziu decât adoarme de obicei, îmi zice:

- Nu mai pot. Rămâi tu?
- Mai rămân, dar nici eu nu știu cât o să rezist.
- Bine, dar crezi că are cheie?
- Nu știu ce să zic. Îți dai seama câte chei ar trebui să aibă la el?
- Păi, eu m-am gândit că sunt mai mulți, poate că șapte.
- De ce tocmai șapte?
- Câte unul pentru fiecare continent. Deși, poate că în Antarctica nu e nevoie.
- Și totuși, chiar dacă e câte unul pe fiecare continent, de câte chei crezi că ar avea nevoie?
- Hmm... miliarde. Ai dreptate, n-are cum.
- Și atunci?
- Poate că are un băț din ăla ca hoții, care se potrivește la mai multe uși.
- Haide măi, chiar crezi că Moșu' acționează ca un hoț?
- Eu m-am gândit mai demult că, de fapt, e un grup de magicieni care face totul...

Măi Lara, cred că ai mare dreptate. Nici anul ăsta nu te pot dezamăgi.

Azi la școală

Azi la școală am plantat salată. Întâi ea, iar eu ultima din clasă. Câte două semințe fiecare. Așteptăm să apară răsadurile, pe care le mutăm apoi în sera din curtea școlii. Iar când le vine timpul, sper să le mâncăm!

La schi

Am reușit zilele astea să mă urc pe schiuri după o grămadă de ani. În același timp, am convins-o pe Lara să încerce și ea. În prima zi a stat nefiresc, în a doua deja cobora mici porțiuni de pârtie, iar în a treia striga la mine că vrea mai repede și mai abrupt. Mi-am amintit cum m-a învățat tata să merg pe bicicletă când eram un pic mai mică decât e ea acum, amestecul de adrenalină și frică, sentimentul de victorie, că pot, că știu să fac ceva de mai adineauri nu știam, că eu conduc bicicleta și nu ea pe mine. Sper să își amintească și ea, peste ani, că mama a fost alături de ea când a învățat să schieze...

Timp pentru ei, pentru noi

Am citit de curând povestea unui CEO american în plin proces de downshifting după ce fiica lui, în vârstă de 10 ani, i-a făcut o listă cu toate evenimentele importante din viața ei de la care el lipsise. O listă cu 22 de puncte. Bineînțeles că pentru fiecare avea o explicație, de fiecare dată existase un motiv serios pentru care el ratase evenimentul.
De mai bine de patru ani nu merg la birou, însă stau, uneori, la calculator. Fie că citesc pur și simplu, fie că am de rezolvat treburi administrative (facturi, cumpărături, rezervări etc.) sau am o traducere de făcut ori diferite proiecte, din când în când mă vede "la treabă". Niciodată cu orele, departe de ceea ce înseamnă o zi obișnuită de lucru de, să zicem, 8 ore. Și totuși mă ceartă, îmi reproșează că lucrez prea mult și mă joc prea puțin (asta chiar în timp ce mă joc cu ea...)
Erau vremuri când ziua mea de lucru începea la 10 dimineața și se termina la 5, în următoarea dimineață. Culmea, în acea perioadă, ea era la mine în burtă și îmi dădea șuturi energice, doar doar mă ridic de la birou și fac puțină mișcare, să o ajut și pe ea să se așeze mai bine.
Din fericire, declicul s-a produs imediat după ce am născut-o - la maternitate fiind, mi-am dat seama că revista proaspăt ieșită de la tipar și la care lucrasem până în ultima clipă înainte să nasc nu mai era atât de... acaparantă. Aveam acum altceva care avea nevoie de atenția mea.
Când a mai crescut puțin, ritmul jobului-pasiune a început din nou să se facă simțit. Ea a început să meargă la grădiniță și, deși stătea acolo cam nouă ore pe zi, aveam senzația că timpul fuge și că eu nu țin pasul.
Nu după multă vreme, Sânziana a venit și ea să îmi dea șuturi menite să mă ridice de la calculator și se pare că a lovit atât de tare încât n-am mai reușit să mă așez la loc cu adevărat.
Pe scurt, astăzi sunt printre mamele care petrec cel mai mult timp cu copiii lor din tot ce văd în jurul meu și, totuși, uneori pare să nu le fie suficient. Pentru că, de fapt, ei vor tot timpul nostru, toată atenția noastră. Și le vor pentru că au nevoie de baza lor solidă, în jurul căreia să graviteze, la care să se întoarcă mereu...
E un timp pentru ei, e un timp pentru noi... Un timp în care ei cresc sprijinindu-se pe noi, iar noi, dacă avem noroc, învățăm să îi ascultăm.

Fericirile noastre

Asaltată din toate direcțiile de moda realizării unui bilanț zilnic pozitiv, m-am gândit să-i propun Larei acest mic exercițiu. Eram la mare timp de o săptămână, petreceam multe ore în aer liber, în afara mediului nostru obișnuit, așa că n-ar fi trebuit să fie prea greu să găsim în fiecare zi trei întâmplări care să ne fi bucurat.
Deși eu i-am sugerat doar ca fiecare dintre noi să enumere cele trei evenimente, ea a dus provocarea mai departe: trei momente petrecute împreună cu tine și care m-au bucurat. A încercat chiar să îmi propună să găsim și trei lucruri care nu ne-au plăcut, însă i-am zis că, deși sunt dispusă să o ascult, eu nu vreau să le spun și pe acestea. Caut doar prilejurile de fericire. I-a plăcut și a renunțat rapid la critică.
Vreme de câteva zile ne-am șușotit seara, la culcare, ce ne-a bucurat peste zi. A fost un bun prilej de apropiere și un exercițiu de comunicare. Noi două și atât.

Primul concert

Povestea e de-astă vară și sigur am mai pierdut ceva detalii pe drum, dar aș vrea totuși să o poată citi atunci când va avea propriile gusturi muzicale.
De fapt, îmi dau seama că nu a fost chiar primul concert... Cred că nu avea 3 ani când am încercat un Franz Ferdinand la Romexpo, dar era clar că nu înțelege ce se întâmplă și, deși nu ne-am apropiat de scenă, s-a plâns de nivelul zgomotului.
The Wall - Roger Waters - a fost însă primul eveniment asumat pe de-a întregul. A știut că e cadoul nostru pentru ziua lui tati și că vom merge toți trei. În luna dinainte, i-am atras atenția de fiecare dată când la radio se difuzau piese cântate de Pink Floyd și, i-am povestit cât ne-am priceput, care e sensul versurilor.
Cu o zi sau două înainte de concert, am fost în zonă și a văzut cum se montează scena și tribunele. I-am explicat ce rol are fiecare element din spectacol. Entuziasmată, a făcut acest desen, în care și l-a imaginat pe Roger "Ape" pe scenă, publicul în tribune și pe pajiștea din fața Palatului Parlamentului și mașinile de salvare, poliție și pompieri, care supraveghează evenimentul, pregătite să intervină în caz de incidente:

A venit și ziua evenimentului. Deși ne înțeleseserăm să doarmă la prânz, ca să reziste cu brio până la final, de atâta încântare nu a reușit să adoarmă. Am plecat destul de târziu de acasă și, pe drum, am luat la rând toate farmaciile ca să găsim niște dopuri de urechi care să mai atenueze nivelul zgomotului.
Îi povestisem dinainte că vom merge mult pe jos, că vom sta apoi și mai mult în picioare, că va fi înconjurată de mulți oameni, majoritatea de aproape două ori mai înalți ca ea. I-am spus ca unii vor cânta, alții vor dansa sau își vor manifesta entuziasmul în diverse moduri neobișnuite. Am crezut că e pregătită pentru ce avea să urmeze...
La locul faptei... A început să se plângă de oboseală la foarte puțin timp după ce am ajuns. Și-a pierdut răbdarea încă dinainte să înceapă muzica, deși am ajuns pe ultima sută de metri. Oamenii mulți și zgomotoși din jur au speriat-o. Când, în fine, s-au auzit primele acorduri, imediat s-a plâns că nu vede bine ce se întâmplă pe scenă. A vrut să-i explicăm, din nou, toate versurile cântecelor. Și imaginile proiectate - cruci, svastica, simboluri ale consumerismului, zgomote de împușcături, liste de nume... Dar zidul, ce e cu zidul? De ce îl construiesc ca după aia să îl dărâme? Când îl dărâmă? Acum? Și cum o să fie după aia? Dar cum era înainte?
Până la jumătatea spectacolului, deja plângea de oboseală și foame. Și voia acasă. Noi... nu ne distram. Și ne întrebam, desigur, de ce am crezut că 6 ani și 9 luni e o vârstă potrivită pentru un concert nu foarte simplu.
Am hotărât să schimbăm locul, să ne retragem mai mult, să îi dăm mai mult spațiu să se miște în voie. Apoi, a vrut în brațe, unde a rămas, cu mare greutate, până la final. Am plecat privind peste umăr ultimele momente din spectacol și abia am ținut-o trează pe drumul spre casă.
Cu toate astea, recunoaște și acum melodiile din concert. A reținut, bineînțeles, ideea cu profesorul și elevii și școala... Să-i mai lase dom'le să se joace, că n-au chef să scrie.
Dacă o întrebi, i-a plăcut. Și ar mai vrea...

Let's go fly a kite...

 Pentru că ne place...

 



Am încercat şi noi...

Pictura în familie

Sunt aranjate în ordinea vârstelor, care, după cum se vede, nu au nicio legătură cu viziunea artistică.

Dis de dimineață

S-a trezit cu chef de plimbare lungă. "Hai cu trotineta până la școală", mi-a zis. Timpul era cam la limită (distanța o facem cam în 25 de minute cu mașina, căci avem totuși de străbătut câteva cartiere bune...), dar de dragul statului cât mai mult împreună am acceptat. Tot n-am mai ajuns de mult la sală...
Am făcut rapid traseul în gând, astfel încât să ocolim arterele aglomerate și să ne și auzim pe drum când vorbim. Am făcut fix o oră, la capătul căreia eram amândouă cu resursele de energie epuizate. Dar... ne-am întrecut la viteză, m-a pus să-i povestesc din nou despre bunicul meu care creștea în grădină soiuri incredibile de roșii, am admirat magnoliile albe și roz, ne-am uitat cu atenție la niște flori căzute dintr-un copac despre care ea a crezut întâi că sunt animale, s-a bucurat să vadă narcise și zambile înflorite într-o curte, am povestit despre facultatea mea și despre Hala Matache, despre semafoarele cu semnal sonor pentru nevăzători și alfabetul Braille și câte și mai câte...
Pe dealul de la Cotroceni și-a dat drumul la vale și a strigat din toate puterile "Ceeee bineeee eeee!", apoi s-a oprit să vadă cât am coborât și a concluzionat singură că locuim într-o parte a orașului ceva mai ridicată decât cea în care se află școala...
Am obosit tare, dar am fost mai vesele și mai prietene.

A mea

Știu că vin pe lume nu pentru a ne aparține, ci pentru a ne învăța. Și totuși... Au intrat cu spatele în sală, un șir de 13 fete cam de aceeași înălțime, toate în costum albastru de balet și cu părul prins identic în coc. Una singură nu avea ciorapi albi, ca toate celelalte. Două erau ceva mai blonduțe. Și totuși... Dintre celelalte zece am știut din prima clipă care e ea și am simțit-o atât de a mea. Pentru că îi știu fiecare fir de păr, fiecare vârf de unghie, fiecare aluniță. Știu unde va face bătături din felul în care pășește și în care ține creionul în mână.
Nu știu ce simte și ce gândește, nu voi știi probabil niciodată. Dar aștept să mă învețe cât mai multe lucruri.

Curățenia la 7 ani

Vine de la ea din cameră murdară tare. O întreb ce a făcut. Cică, din greșeală, a scris cu carioca pe jos. Apoi, a dat cu mâna cu salivă să se curețe. La sfârșit, a șters cu tricoul. Simplu și eficient!

Poveste la rolă

Inspirate de "Povestea fără sfârșit" a lui Michael Ende, ne-am gândit să creăm și noi o poveste... la rolă. Mai exact, o rolă de hârtie de desenat de la Ikea, pe care s-o umplem cu o poveste.
Se numește "Povestea lui Nicoleta și a lui Andrei", doi frați gemeni în vârstă de 8 ani și jumătate, iar întâmplările prin care trec aceștia seamănă destul de mult cu istoria lui Hansel și Gretel.
Când obosește să scrie, Lara îmi mai cere ajutorul preț de câteva rânduri. La fel și la ilustrații. Deocamdată, am avut două sesiuni de creație. Mai e cale lungă până la finalul rolei...

Un abțibild

M-am supărat pe ea că a găurit blatul de bucătărie strângând prea tare piciorul mașinii de făcut paste. A zis: "Nu-i nimic, rezolvăm imediat cu un abțibild. Gata. Vezi? E ca nou! Dacă vrei, pun unul și pe gaura mai mică de lângă."

Mărturisire

- Mama, știi care e singurul lucru care îmi displace la tine? (Câteva secunde de spaimă și bucurie amestecate - care o fi lucrul ăla? dar bine că e unul singur...) Că nu poți să faci și tu măcar o dată pe lună pâine fără maia.

Parentingul necondiționat

Acum 7 ani eram cu totul altfel de părinte. De fapt, nu eram părinte. Aveam amintiri, vedeam în jur un model de relație părinte-copil pe care îl credeam singurul posibil și, totuși, nu îl simțeam ca fiind al meu.
Nu pot spune că am căutat mult și am citit și mai și, pentru că, atunci, nu exista o deschidere așa mare spre teorii actuale de parenting. Sursele de informare cu cea mai mare vizibilitate mergeau, și ele, pe alt drum decât cel pe care îl căutam eu.
Însă, la un moment dat, nici nu mai știu să zic exact când, am hotărât să fac lucrurile în felul meu. Abia apoi am descoperit că nu inventam nicio roată, că existau prin alte părți oameni de la care aș fi putut obține confirmări legate de ceea ce simțeam.
Unul dintre oamenii aceștia a fost de curând în România, a ținut conferințe, a dat interviuri, iar o parte din scrierile lui au fost lansate în limba română, astfel că acum drumul acesta paralel cu autostrada are o șansă să înceapă să fie tot mai circulat. Iar când drumul despre care vorbesc e drumul "de la recompense și pedepse la iubire și înțelegere", chiar nu mă tem de aglomerație.
Dacă sunteți părinți și vă întâlniți cu cartea din imaginea de mai jos, nu stați pe gânduri să o citiți. Până atunci, rupeți-vă 50 de minute și ascultați-l pe Alfie Kohn vorbind într-un interviu la Garantat 100%.

Când o să fiu mare...

Am avut discuția asta acum câteva săptămâni, în timp ce punea în scenă una dintre nenumăratele piese de teatru. E joaca ei preferată. Ia obiecte felurite din jur, cum apucă, și creează cu ele o întreagă poveste. Durează uneori și mai bine de o oră, detaliile sunt tot mai multe, șirul întâmplărilor pare fără sfârșit.
În mijlocul unei astfel de povești, i-am spus că există facultate de regie de teatru. A răspuns pe loc că asta e ce vrea să facă atunci când o să termine liceul.

Teatru la microfon

Am reușit și anul ăsta să mirosim un pic Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii. Am prins trei piese - una pentru copii de peste 7 ani ("Familia offline"), una peste cei mai mici ("Miraj într-un ou") și una pentru categoria peste 4 ani (o companie de teatru din Franța, cu piesa "Regina culorilor"). Le iau pe rând.
La "Familia offline" erau de fapt mai mult adulți, pentru că piesa chiar era mai degrabă de adulți. În ciuda faptului că actorii sunt copii, subiectul și implicațiile lui cred că sunt destul de greu de digerat la 7 ani. În concluzie, m-am simțit ca și cum m-aș fi dus la teatru pentru mine și aș fi încercat să o implic și pe Lara. Ceea ce n-a fost rău deloc, doar că nu eram pregătite pentru asta. În plus, recunosc că și titlul m-a indus în eroare și piesa nu are niciun fel de legătură cu timpul petrecut sau nu pe internet.
"Miraj într-un ou" a fost un joc cu imagini proiectate, destul de creativ și potrivit pentru categoria de vârstă căreia i s-a adresat. Altfel, în afara cortului alb în care se desfășoară piesa și a costumației în nuanțe de galben a protagonistei, n-am văzut nicio legătură cu vreun ou.
Cât despre "Regina culorilor"... aș zice curat regină! Am văzut un teatru complex, făcut să pară extrem de simplu, ce îmbină pictură, muzică, marionete și proiecții. O bună bucată din spectacol e, paradoxal, în alb și negru, muzica e cântată live, în fundal, iar artista care coordonează toată piesa e discretă și totuși expresivă în același timp. Fără nicio legătură cu muzica ce bubuia în boxe la intrarea în sală, "pentru atmosferă", și nici cu pixurile în formă de microfon cu Hannah Montana oferite cadou la ieșire tuturor copiilor.
Ceea ce mi-a amintit că actorii-copii din "Familia offline" comentau la final ceva legat de niște microfoane Hannah Montana, privind nedumeriți în pungile pe care le primiseră cadou de la organizatori.
Am fi mers poate la mai multe piese, sunt sigură că am mai fi descoperit altele reușite, dar cred că pentru câteva zile, pline oricum de programul obișnuit, a fost suficient.