După-amieze de toamnă

Am observat de ceva vreme că Lara nu își mai dorește să stea la locurile de joacă. Are încă nevoie de câte o activitate "în forță" - fie o plimbare cu trotineta sau rolele, fie o partidă de "jughineală" în pat, cum îi place să spună. Însă, datul în leagăn, pe tobogan sau pur și simplu interacțiunea cu alți copii la locurile de joacă n-o mai interesează decât în măsura în care are chef să facă pe sora mai mare.
Așa că, având în vedere că din toamna asta o luăm la prânz de la școală, ne-am trezit cu mai mult timp liber și cu mai puține preocupări afară (căci în casă compensează cu scrisul și cititul). Desigur, am căutat asiduu diverse activități suficient de interesante pentru cât mai mulți dintre noi :) Un rezumat al toamnei noastre de până acum include teatru, animație, ateliere de inginerie, expoziție de benzi desenate, instalații de artă contemporană, Castelul Peleș cu lecția de istorie aferentă, dar și ieșiri la un ceai și un joc de scrabble... La unele a participat cu mult entuziasm, de la altele a plecat ușor nedumerită, însă din toate experiențele am ieșit mai bogați.
Ieri am fost împreună să votăm. Nu e prima dată, dar am simțit că nivelul discuțiilor a fost diferit față de alegerile anterioare. Apoi, a avut din nou chef să ne dăm în balansoar. În timp ce făceam pronosticuri despre cine o să obțină cele mai multe voturi. Și calcule pentru când o să aibă și ea drept de vot... Mai e un pic...

Vârsta descoperirilor

Am ales într-o doară câteva activități la care să merg cu Lara în săptămâna festivalului științelor - Bucharest Science Festival. Nu am mai găsit locuri chiar la toate atelierele care mă gândisem că ar putea-o atrage și am fost cu inima ușor îndoită să construim o roată hidraulică, să aflăm mai multe despre ce fac inginerii constructori, cum să te orientezi cu busola și cum să aprinzi focul fără chibrituri.
A fost însă prima dată când, la finalul unei activități, m-a întrebat plină de entuziasm când mai venim. Și când, ajunsă acasă, a continuat să povestească, să întrebe, să se joace cu ce reușise să facă la ateliere.
M-aș bucura să avem astfel de evenimente periodic, pentru că mi-a fost clar după zilele acestea că a venit momentul la care își dorește să înțeleagă cât mai multe despre ceea ce ne înconjoară. Pe site-ul Orășelului cunoașterii, care a găzduit o parte dintre evenimentele din această săptămână, e scris: Reținem 20% din ceea ce vedem, 30% din ceea ce auzim și 80% din ceea ce experimentăm. Nu știu cine e autorul, dar dacă auziți de ceva experimente prin oraș să ne trageți și pe noi de mânecă.
Mai jos, primul pod construit de Lara:

Let's go fly a kite...

 Pentru că ne place...

 



Am încercat şi noi...

Dis de dimineață

S-a trezit cu chef de plimbare lungă. "Hai cu trotineta până la școală", mi-a zis. Timpul era cam la limită (distanța o facem cam în 25 de minute cu mașina, căci avem totuși de străbătut câteva cartiere bune...), dar de dragul statului cât mai mult împreună am acceptat. Tot n-am mai ajuns de mult la sală...
Am făcut rapid traseul în gând, astfel încât să ocolim arterele aglomerate și să ne și auzim pe drum când vorbim. Am făcut fix o oră, la capătul căreia eram amândouă cu resursele de energie epuizate. Dar... ne-am întrecut la viteză, m-a pus să-i povestesc din nou despre bunicul meu care creștea în grădină soiuri incredibile de roșii, am admirat magnoliile albe și roz, ne-am uitat cu atenție la niște flori căzute dintr-un copac despre care ea a crezut întâi că sunt animale, s-a bucurat să vadă narcise și zambile înflorite într-o curte, am povestit despre facultatea mea și despre Hala Matache, despre semafoarele cu semnal sonor pentru nevăzători și alfabetul Braille și câte și mai câte...
Pe dealul de la Cotroceni și-a dat drumul la vale și a strigat din toate puterile "Ceeee bineeee eeee!", apoi s-a oprit să vadă cât am coborât și a concluzionat singură că locuim într-o parte a orașului ceva mai ridicată decât cea în care se află școala...
Am obosit tare, dar am fost mai vesele și mai prietene.

Ce mică-i vacanța mare...

La începutul verii, nu aveam alt gând decât cum o să rezist trei luni singură cu doi copii cu programe diferite, cu nevoi diferite, cu dorințe diferite... și, eventual, în acest timp să nu uit complet de programul, nevoile și dorințele mele. Despre ultima parte n-aș zice că mi-a reușit, însă timpul a trecut cumva, ba chiar destul de repede.
Undeva după primele zile de adaptare, care nu au fost ușoare pentru niciuna dintre noi, mi-am dat seama că nu am mai avut ocazia să stau atât cu Lara cam de pe când avea 1 an... Atunci m-am întors la serviciu full-time, apoi la 2 ani și 10 luni a început grădinița și orele petrecute împreună în timpul săptămânii parcă deveneau din ce în ce mai puține.
Așa că am lăsat grijile deoparte și mi-am propus să ne reapropriem, să încerc să aflu tot ce nu mai știam despre ea, iar pe de altă parte să încerc să o fac să nu o mai vadă pe Sânziana ca pe sora care rămâne mereu acasă cu mama și în lipsa ei îi atacă jucăriile, ci ca pe un partener veritabil de șotii și joacă.

Ce nu mi-a ieșit deloc a fost să găsesc zilnic o soluție pentru a-i ocupa cele 20 de minute în care o lăsam singură cât o culcam pe Sânziana de prânz. Oricât am încercat dinainte să pregătesc o activitate pe care să o poată face în timpul respectiv, cumva, când venea momentul, ceva nu se lega - fie nu avea chef, fie constatam că ne lipsește ceva esențial, fie...
Până la urmă, a ieșit însă și ceva pozitiv din timpul ăsta, pentru că Lara a învățat să-și scoată singură oala de supă din frigider și să-și pună o porție la încălzit, cu tot cu aprins aragazul. În mai multe zile mi-a propus ea să facem împreună ceva de mâncare, în special înghețată, ba chiar la un moment s-a apucat singură de o salată de fructe, care a ieșit delicioasă, chiar dacă toată banana a ajuns tăiată cubulețe sub masă.
Când afară nu a fost prea cald pentru Sânziana, am luat la rând parcurile, am mers cu bicicleta, rolele, trotineta și tricicleta, ba chiar și cu patinele de gheață.
Nu au lipsit vizitele la cai, desigur, unde Lara a progresat mult. Acum, conduce singură calul și, în plus, se apropie fără nicio reținere, îi curăță și îi țesală, îi duce singură la grajd. Și Sânziana a fost foarte fericită vara aceasta la fiecare vizită la Constanța - caii, apa mării, prezența permanentă a unui partener de joacă, toate sunt elemente pe care le-a păstrat în jocurile de toamnă de acasă.
În plus, Lara a fost și în două excursii de câteva zile cu Bubu, în Deltă și în Italia, în care Sânziana i-a dus tare dorul.
Teatru și opera comică pentru copii, circ și primul concert adevărat - The Wall - au fost momentele "culturale" ale vacanței, prilej pentru noi descoperiri și discuții. Iar printre zilele obișnuite, s-au strecurat și ziua de naștere a lui Bogdan și cea a Sânzianei.
Am numărat cu totul vreo 80 de zile împreună toate trei de dimineața până seara și destul de multe dintre ele chiar toți patru. Nu știu dacă pot spune de vreuna dintre ele că a fost ușoară, însă abia aștept săptămâna de vacanță în patru programată pentru octombrie. Și cred că nu sunt singura!

Cu autobuzul turistic

Într-o seară încinsă din iulie, am luat una dintre ultimele curse ale autobuzului turistic. După prima tură, temperatura coborâse deja cu câteva grade, așa că ne-am făcut răbdare pentru încă un traseu. De la Piața Presei și până la Unirea am bifat cu Lara cele mai importante clădiri și străzi. Cel mai tare a entuziasmat-o cât de mică se vedea de sus girafa din față de la Antipa.

Picnic în centru

Sunt datoare cu mai multe povești de vară, dar până una alta vin cu dimineața de azi. Treziți devreme în zori, ca în orice altă de zi de weekend din viața noastră din ultimii aproape 6 ani, la 9 eram deja în Parcul Kiseleff. Am pus pătura de picnic și am scos din desagă niște lipii, roșii, castraveți, măsline, brânză, caș, humus și iaurt, am presărat niște semințe de cânepă și am consumat. Au urmat prune, caise și piersici. Apoi, leagăne, tobogane și ceva nisip. La 11 plecam spre casă, convinși că azi va fi răcoare în București. Unii zic că ar urma 38 de grade.

Pe două roți de-a binelea

Deși am mai încercat în diverse feluri încă de anul trecut, ceva nu se lega. E drept că un factor important era și frica mea de a mă vedea singură cu amândouă fetele în parc, una stând să admire firul ierbii și cealaltă gonind în toate direcțiile pe bicicletă.
Până la urmă, totuși, s-a întâmplat în weekendul ăsta, independent de teama mea. Lara mi-a zis hotărâtă: "Dă-mi roțile jos!". N-am avut încotro și, în câteva minute, mergea singură. Mai are un pic de lucrat la oprire, dar mersul pe numai două roți îi iese impecabil.

Antipa a prins viață

Am ajuns și noi în sfârșit la muzeul lăudat. Prima remarcă pozitivă a fost lipsa cozii de la intrare, iar prima observație negativă că aparatul automat de vânzare a biletelor nu dă rest. Ce-i drept, se poate plăti și cu cardul. 20 de lei biletul pentru adulți și gratis pentru copiii preșcolari.
Tot în primele minute, ne-a luat prin surprindere atitudinea foarte deschisă a angajaților de la muzeu. Din amintirile noastre, oamenii din specia asta obișnuiau să se hrănească cu multe murături, dar cei de la Antipa se pare că s-au reorientat spre cofetării.
O altă surpriză plăcută a fost faptul că la intrare există vestiar, cu compartimente cu cheie - un lucru atât de firesc și de util. Ușurați de haine groase și bagaje, am început vizita cu primul dintre cele trei niveluri. Lara s-a arătat plină de entuziasm de la primele exponate, iar noi ne-am dat seama rapid că a fost o decizie bună să ne petrecem o dimineață de weekend la Antipa.
Entuziasmul nu a contenit nici la al doilea nivel, iar când i-am propus să îl lăsăm pe al treilea pentru o vizită ulterioară a protestat sonor. Însă, ideea de a reveni i-a surâs.
Ce am remarcat că au surprins-o foarte tare - de altfel și pentru mine un semn de întrebare și motiv de a amâna până acum vizita la Antipa - au fost animalele care mănâncă alte animale. Lupi care atacă un cerb, o vulpe care mușcă dintr-un iepure și un vultur cu o căprioară în gheare sunt imagini pe care și eu le percep ca fiind violente. Nu știu dacă explicațiile mele au reușit să-i atenueze mirarea.
Ne-a plăcut în schimb o lupoaică alăptând cinci pui. „Mama, și mai are loc și pentru alții!”, s-a minunat Lara.
Îmi amintesc că atunci când am scris despre vizita noastră la Paris la Cité des Sciences et de l'Industrie m-am plâns că noțiunea de interactivitate este străină muzeelor din România. La Antipa renovat există touchscreen-uri cu informații despre speciile expuse, dar fluturii sunt fixați cu ace în cutii. Lara mi-a spus că i-au plăcut mai mult cei vii, care ți se așezau pe mână, din sera tropicală de la Cité.
N-am luat un audioghid pentru că nu știam câtă răbdare vor avea fetele să ne plimbăm la pas prin muzeu. Poate că la a doua sau a treia vizită o sa încercăm și asta. Nici de ateliere sau alte activități nu ne-am interesat. A fost doar un prim contact și ne propunem să aflăm mai multe data viitoare. Revenirea e garantată și de faptul că magazinul de suveniruri, care arăta destul de promițător, se închisese temporar la momentul la care ne-am arătat noi interesați de ceva cumpărături. Lara avea de gând să-și ia un dinozaur, iar pentru Sânziana alesese un delfin. Acum e foarte îngrijorată să nu se vândă până ajungem noi din nou la muzeu.

Fotografii frumoase n-o să vedeți la noi, dar puteți arunca un ochi (dacă nu ați făcut-o până acum) aici.

Între fete

Despre Paris

- Mama, dar unde merg toți oamenii ăștia?
- Nu știu, Lara, fiecare cu treaba lui. De ce mă întrebi?
- Păi sunt așa de mulți...
- Sunt mai mulți oameni ca în București?
- Da.
- Păi vezi, în Paris, în afară de cei care locuiesc aici, vin mulți turiști, așa, ca noi.
- Daaa... Cred că au auzit și ei de Tour Eiffel și vin să-l vadă. Sau poate că au văzut și ei filmul cu pisicile aristocrate și vin la casa lui Madame și a lui Edgar.

De toamnă...

... la cules de măceșe

Din weekendul lăudat ne-am întors cu sacul aproape gol

Asaltați de diverse știri despre variante de petrecere a timpului liber pentru weekendul care tocmai s-a încheiat, ne-am hotărât să petrecem două zile curat urbane. Am lăsat parcurile pentru alții și ne-am făcut o listă de activități potrivite pentru toți patru. Ce a ieșit? Hmmm... Păi am început sâmbăta în forță cu expoziția de dinozauri din parcarea de la Romexpo. Deși e relativ interactivă - fiecare exponat are un buton pe care copiii pot apăsa pentru a-l pune în mișcare, există o măsuță cu puzzle-uri și una cu șabloane tematice pentru desen - după vreo 20 de minute eram gata pentru altceva.

Am plecat spre centru, în Piața Arthur Verona, unde citisem că vor fi statui vivante, cu ocazia Zilelor Bucureștiului. Am ajuns fix la ora la care programul trebuia să înceapă, dar organizatorii erau mai numeroși decât spectatorii. Am cotit-o spre Grădina Icoanei, unde fetele au testat leagănele și toboganele preț de vreo jumătate de oră, timp suficient să înceapă activitatea și în piațeta vecină. Am putut vedea cinci tipuri de statui vivante. Lara a fost foarte contrariată și mă tot întreba dacă sunt statui sau oameni. N-am vrut să-i ofer răspunsul pe tavă și, împreună cu unul dintre actori, am încercat s-o zăpăcim complet. Din când în când el îi făcea cu ochiul, în funcție de ce îi spuneam eu. Când deruta ei ajunsese deja la cote amuzante a apărut în peisaj o altă familie cu o fetiță cam de aceeași vârstă. Mama i-a spus sec: „Tu nu vezi că sunt oameni?” Iar bunica a remarcat că sunt „foarte bine realizați”. Mi-a venit să țip de frustrare...

În fine, am ascultat și o fanfară, apoi am pornit-o spre Strada de C'Arte. Deși era deja ora 13.00, expozanții abia își aranjau cărțile în rafturi. Strada Copiilor era pustie, singura activitate fiind o terasă cu muzică neadecvată și chipsuri și croissante preambalate la vânzare. Am insistat să cumpărăm câteva cărți, am apucat să mai constatăm că nu există toalete amenajate și ne-am retras spre casă pentru masa de prânz și somn.
Duminică dimineața am luat-o de la capăt cu programul nostru intens urban cu gândul să ne plimbăm prin centrul istoric. Primul obiectiv pe listă ar fi trebuit să fie o excursie virtuală prin Viena, însă la 11.30 cortul organizatorilor era gol.

Noroc că îi luasem Larei aparatul foto și am putut să dăm rapid un alt sens plimbării noastre: excursie de fotografiat în tandem tată și fiică. Ne-a pozat pe fiecare dintre noi, s-a pozat pe ea, un motan pe un gard, niște flori, oameni. Nu sunt cele mai bune poze din punct de vedere tehnic, dar e interesant pentru un părinte să poată vedea lumea prin ochii copilului lui. O înghețată (spectaculos servită) și un covrig mai târziu eram deja buni să ne întoarcem acasă.

Adăugați la asta și obișnuitele lecții de balet de sâmbătă după-amiaza, respectiv duminică dimineața, dar și o raită pe la castelul de la Izvor și aveți tabloul ultra-complet al weekendului nostru. Ce-am învățat din el? În primul rând că, la fața locului, multe dintre evenimentele anunțate pompos sunt... în curs de pregătire, asta ca să fiu politicoasă. În al doilea rând, rutina din programul copiilor asigură relaxarea părinților. Nu în ultimul rând, orașul e o junglă. Duminică seara, stând toți înșirați pe canapea, am propus să ieșim din nou afară. Lara a răspuns ferm: „Mai bine să mai stăm”.
Precizare: Am evitat voit inaugurarea Muzeului Antipa. Când s-o termina coada, să ne anunțați și pe noi.

Pe două roți. Nu încă

Genunchii mei își amintesc foarte bine primele ture cu bicicleta pe două roți. Atât de bine încât i-au transmis creierului meu să uite, ca niciun altul, mersul pe bicicletă. Atât de bine încât i-au spus apoi spatelui meu să se blocheze într-o poziție nefirească cu doar câteva luni înainte ca Lara să ajungă la vârsta la care ar putea începe să renunțe la roțile ajutătoare.
Prin urmare, când la cea mai recentă vizită la Decathlon am văzut în raft o ciudățenie numită Training Bar ce are ca scop învățarea mersului pe două roți cu mai puține riscuri atât de partea copiilor, cât și a părinților, nu am stat pe gânduri. Drumul până la casa de marcat mi s-a părut o cursă cu obstacole. M-am uitat în jur de câteva ori să mă asigur că nimeni nu râvnește la ciudățenia mea și am plecat cu ea la braț cu senzația că duc o comoară.
Odată prezentată colocatarilor, ciudățenia a fost privită ca o... ciudățenie și apoi ignorată preț de câteva zile. Însă atunci când am luat hotârărea să o încercăm, momentul revelației nu a întârziat să vină. Așadar, numita Training Bar de la Decathlon, care costă 89 de lei, nu este, cum ar putea crede unii, pentru copii, ci pentru părinți. Copilul n-a avut nicio treabă - ținea ghidonul oricum numai drept nu, dar trăia cu impresia că deja a învățat să meargă pe două roți. Însă părintele... ei, părintele... În ciuda faptului că nu implică niciun fel de durere de spate, folosirea sus-numitei e dătătoare de felurite senzații. Trebuie să ai condiție fizică, nu glumă, să alergi după copil, în ritmul lui, pentru că dacă încetinești cât de puțin sistemul nu mai funcționează. Iar copilul, care deși nu știe încă să meargă pe două roți, va rămâne de unul singur pe o bicicletă cu numai... două roți. Bașca ciudățenia pe post de coadă, care nu sunt sigură că nu se contabilizează tot ca factor destabilizator.
Așadar, interesantă ciudățenia. O investiție mai mică decât abonamentul pe o lună la sală, însă cu riscuri ceva mai mari: frecvența utilizării depinde atât de cheful personal, cât și de cheful copilului - bicicleta nu poate fi manevrată doar cu ajutorul ciudățeniei, e nevoie să țină cineva și de ghidon.
În fine, bine de știut că există. Și trebuie să recunosc că spatele nu doare deloc.

Primul șotron

L-a descoperit întâmplător, ieri dimineață într-un parc, i-am explicat ce se face cu el, iar seara când am ieșit din nou ne-am desenat unul doar al nostru. Am sărit într-una preț de o oră, pe rând, și cred că acolo eram și acum dacă, spre norocul meu, nu ne trimitea întunericul acasă.

Tot citim...

Dacă tot ne-am pornit, acum nu ne mai oprim. Plimbările s-au lungit considerabil pentru că ne oprim la fiecare mașină parcată ca să citim literele de la numere. Noul ritm îmi amintește de perioada în care la umbra fiecărui fir de iarbă ne aștepta o descoperire, iar drumul spre parc devenea ieșirea propriu-zisă.

Castelani de weekend

Am aflat anul trecut de un loc de joacă minunat - castelul din Parcul Izvor. Clasicele jocuri din mai toate parcurile renovate de copii sunt puse aici între pereții unui castel și totul capată astfel un farmec aparte. Singurul minus este că parcul, relativ nou, are doar copaci tineri, care nu reușesc să țină suficientă umbră. Așa că, pe perioada unui an propice statului îndelung afară, zilele lui sunt destul de numărate. Dar duminica asta temperatura a fost numai bună. Ne-am amuzat cu toată familia la jocurile pentru copii și la aparatele de gimnastică pentru adulți, am stat la umbra castelului și am mâncat struguri, ba chiar am aplecat iarba din preajmă, pentru un picnic imaginar. Și am făcut și poză-portret să ne amintim peste timp cum arăta Lara la fix 4 ani și jumătate.

Mițele biciclistele

Printr-o serie ciudată de întâmplări, Lara a ajuns să aibă nu mai puțin de 3 biciclete. Tragedia e că niciun alt membru al familiei nu e dotat cu roțile aferente pentru a o însoți în plimbări. Așa că salutăm pe această cale proiectele de închiriat cu buletinu', în special acesta, prin care Bubu se învârte și ea, din când în când, de două roți. Iar în vacanța recent încheiată, Mițele s-au plimbat pentru prima dată la șosea, pân' la Arcul de Triumf.

Ce păzesc paznicii?

De când au fost renovate părculețele de copii din cartier, au apărut în zonă și niște personaje noi în viața doamnelor de toate vârstele și ocupațiile care plimbă copii - paznicii. Nicio clipă n-am înțeles ce anume păzesc ei, ce altceva au de făcut în afară de a ține companie doamnelor, a citi presa și a mânca semințe. Am rezistat cu brio celor câteva încercări de socializare din partea lor, ba chiar m-am făcut că nu văd afișele cu domnișoare cu care cei mai mulți dintre ei și-au tapetat pe interior cuștile alea care îi apără de ploaie. M-am amuzat când am remarcat un astfel de paznic făcându-i curte unei bătrâne în schimbul unei sticle de apă de la robinetul ei din bucătărie (bătrâna locuia la parterul blocului de lângă părculețul obiectiv strategic de apărat). Apoi am meditat puțin pe tema condițiilor vitrege în care lucrează. În fine, după atâtea tatonări, inevitabilul s-a produs: am simțit nevoia să intru în vorbă cu unul dintre ei. Este dintre cei care păzesc cel mai cel părculeț din cartier - așa-zisul Ho și Min - și mă gândeam că dacă e la post într-un loc mai răsărit și el ar fi cumva un fel de super-paznic. Dialogul l-am purtat anul trecut, când am observat că un felinar din parc, aflat foarte aproape de un tobogan pe lângă care aleargă în toate direcțiile o grămadă de copii, are un clopot de sticlă înclinat ca și cum ar sta să cadă. Imediat cum l-am observat m-am dus întinsă la paznic să-i atrag atenția. M-a liniștit rapid: „Nu e treaba noastră, ci a celor de la compania de electricitate”. Degeaba am încercat să-i explic că felinarul e în parc și el păzește parcul. Mi-a replicat răstit că nu se ocupă de așa ceva. Am spus anul trecut, da? Poza e de duminica asta. Acum sunt două clopote înclinate și nici becurile nu se mai aprind.

În două

Mai nou aproape totul se face împreună...