După 13 ani...

De când a apărut printre noi juniorul familiei, am vorbit de multe ori despre sarcină și naștere. Așa că m-am decis că a venit momentul să-ți las aici câteva amintiri de acum fix 13 ani.
O să încep cu seara de 14 noiembrie. Știam deja că urmează să ne cunoaștem a doua zi, dar habar nu aveam, la momentul respectiv, cât de mult mi se va schimba viața. Nici tatăl tău nu cred că se aștepta la ce avea să urmeze, așa că și-a petrecut ultima seară de "libertate" la Gala ZF, un eveniment care avea să-ți concureze ziua de naștere și în următorii ani...
În lipsa lui, am chemat câteva prietene, să treacă timpul mai ușor. Am primit mici cadouri și mi-am pregătit bagajul de maternitate...

A doua zi de dimineață, aveam să ne prezentăm la camera de gardă de la Filantropia la 7 dimineața. Îmi amintesc cum mi-am tras pe mine, somnoroasă, pantalonii albaștri de in care încă mă încăpeau, o bluză neagră cu decolteu special pentru alăptat și o geacă neagră de fâș, luată mai mult pentru că în calendar scria noiembrie. Afară era o zi neobișnuit de senină și caldă.
Am ajuns la timp la spital, medicul care mi-a urmărit sarcina m-a controlat la camera de gardă și mi-a spus că totul e pregătit, așa că pot urca la sala de nașteri. La acea vreme, spitalul era în curs de renovare. A trebuit, așadar, să urc pe scări două etaje, cu bagajul după mine, printre schele și folii de plastic. Am gâfâit puțin, dar eram totuși mândră de mine că am reușit. Am bătut la ușa sălii de nașteri - așa am considerat potrivit, pentru că mi se părea că dincolo de ea se afla o mare taină, ce nu trebuia perturbată. Răspunsul a venit, însă, parcă de pe altă planetă.
- Ce cauți aici?, m-a întrebat răstit o doamnă, pe care, cu inocența de atunci, nu am reușit să o identific ca infirmieră, asistentă sau moașă.
- Am venit să nasc, răspund timid.
M-a măsurat din cap până în picioare și a continuat să se răstească:
- Cine ți-a zis ție că naști cu burta asta? Câte săptămâni ai?, m-a mai întrebat, neîncrezătoare.
- 39, am zis, cu vocea tremurând, întrebându-mă în gând dacă nu cumva am greșit și eu și ditamai doctorul numărătoarea.
- Serios?! Păreai mai mică, îmi aruncă printre dinți, dar în același timp mi-a deschis ușa să intru.
Nimic din ce era dincolo nu apăruse în închipuirile mele, bazate pe filme, cel mai probabil. Eram prima care avea să devină mamă din gașca de prietene, eram singura care vorbea de naștere naturală într-o lume a cezarienelor la cerere, eram complet nepregătită într-o epocă în care internetul era încă ceva exotic, iar informațiile zăceau încuiate în sertare.
Nu o să zic că a fost totul lin. Am învățat accelerat în orele care au urmat și anatomia nașterii și psihologia relației pacient-medic și sociologia spitalului de stat din România... O groază de lucruri, care mi te-au adus, într-un final, în brațe. Am simțit că am luptat una pentru cealaltă, dar că am câștigat. Cu răni, ca după orice bătălie, dar victorioase împreună.

Am plâns de bucurie, am cerut răspicat să te am lângă mine, cu toate că nimeni nu vorbea pe atunci, cel puțin nu la Filantropia, de rooming in, am numărat orele până la plecarea acasă, când aveam să fim nedespărțite.
Îți mulțumesc astăzi pentru toate lecțiile învățate atunci și de atunci și îți doresc să fii mereu victorioasă!

Desen pentru tata

Lara a stat acasă atunci când mama a plecat la spital să o aducă pe lume pe Sânziana. Lara rămâne acasă atunci când mama se internează la spital cu Sânziana să se facă bine. Atunci când și tata s-a internat la spital, lumea ei s-a clătinat destul de tare.
În acele zile, Lara i-a făcut un desen. L-a intitulat „Tata stă în genunchi la geamul de la spital și se uită spre casă”. După ce i l-a dus, am simțit că a cuprins mult mai bine întreaga situație.

La aniversare...

Ziua de 15 noiembrie de acum cinci ani a fost nesperat de senină şi călduroasă pentru un sfârşit de toamnă - un avantaj major pentru cel care urma să-şi petreacă câteva ore bune în curte maternităţii, schimbând pe SMS impresii şi încurajări cu iubita lui, aflată înăuntru.

Îmi amintesc fraze întregi schimbate în scris sau în cele câteva convorbiri telefonice şi nu cred că voi uita niciodată atmosfera de toamnă târzie din curte, copacii desfrunziţi şi frunzele uscate de pe jos şi cerul incredibil de albastru.

Cinci ani mai târziu, o zi la fel de însorită... La mulţi ani, Ana-Lara!

Schimb de mame

E o întâmplare la care nu mă gândesc prea des, deși sunt sigură că n-o să o uit niciodată. Azi mi-am amintit de ea după ce am citit în USA Today că două familii din Rusia vor da în judecată o maternitate după ce un test ADN le-a confirmat faptul că, în urmă cu 12 ani, le-a încurcat fetițele.
Gândul că era să ni se întâmple și nouă cu Lara îl țin de obicei închis într-un sertar al minții, pentru că e prea greu de cuprins. Dar mi-am dat seama că trebuie spus ce s-a petrecut atunci, ca să știe cât mai multă lume că nu e doar o posibilitate îndepărtată din altă țară, din alte vremuri, despre care citești în ziare.
Era în a doua zi după naștere. Am născut la un spital de stat din București, unde sistemul rooming-in nu funcționa din pricina unor lucrări de renovare. Mergeam să-mi văd bebelușul cu program, din trei în trei ore ziua și mai rar noaptea. Când se apropia ora, împreună cu o altă mămică din rezervă, ne făceam curaj să o pornim pe holurile interminabile până la salonul de nou-născuți.
Când ajungeam acolo, mamele făceau o coadă pentru a primi printr-un fel de ghișeu prețiosul pachețel. Pentru că nu am auzit-o plângând pe Lara, nu m-am grăbit să mă așez la rând, gândindu-mă să-i mai las câteva minute de somn. Am stat pe un scaun și am așteptat ca toate celelalte mame să-și preia bebelușii. Însă așteptarea mi-a fost întreruptă de un strigăt al colegei de rezervă care o recunoscuse pe Lara în brațele altei femei. Dintr-o privire am înțeles că avea dreptate.
Bineînțeles că asistentele nu și-au cerut nici măcar scuze. Singura explicație pe care au avut-o a fost că au încurcat de fapt pătuțurile și nu copiii după ce i-au luat să-i cântărească.
Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum mama care o luase pe Lara în locul copilului ei n-a observat greșeala. Mie mi se părea deja că fiecare bebeluș avea personalitatea lui, că semăna cu mama lui și intuiam chiar și cum ar putea arăta tatăl.
Ce-ar fi putut să se întâmple dacă schimbul se întâmpla în prima zi de la naștere? Sau dacă mama respectivă ar fi plecat acasă mai repede decât mine? Nu pot nici să-mi imaginez răspunsurile. Mă bucur doar că n-am ajuns în ziare.

Despre doctori şi alţi demoni

A avea un copil (darămite doi) implică întâlniri mult mai dese cu medicii, de felurite specialităţi începând cu ginecologul, trecând apoi pe la ecografist - asta evident înainte să vină bebe, apoi neonatolog, pediatru, dar şi ortoped, oftalmolog, ca să vorbim doar de strictul necesar, în cazul în care totul decurge bine. Noi am avut noroc şi nu prea. Adică nici nu pot spune că am trecut prin multe cu fetele, dar nici acasă de capul nostru nu am stat, având în vedere că ambele au avut ceva probleme cu picioarele şi cu ochii încă de la început.
Poveştile despre sistemul medical din Romania sunt multe şi, din păcate, majoritatea foarte triste. Pentru noi, cea mai cruntă întâmplare a fost când Lara s-a lovit la cap şi ne-am dus noaptea la camera de gardă de la Grigore Alexandrescu. Stiam spitalul, mai fusesem la diverse consultaţii, aşa că cenuşiul - în toate sensurile posibile - sălii de aşteptare a trecut cumva neobservat. Oamenii aveau să ne sperie de data asta. O doctoriţă ameţită a concluzionat rapid că n-are nimic la cap, nu de alta dar tomografie nu îi puteau face, în schimb ne internează pentru indigestie. !?!?! Mai pe larg, Lara s-a lovit dimineaţa, iar toată ziua a fost în regulă. Seara am fost la tuns, iar acolo, de sub claia de păr, a răsărit ceva ce părea a fi o vânătaie galbenă, cum ar veni mai veche. Ajungem acasă şi ne băgăm la baie, să spălam părul tuns, iar Larei i se face rău. Adoarme brusc, apoi se trezeşte vomitând. Din toată această poveste, doctoriţa trage concluzia că vanătaia e acolo pentru că eu îmi bat copilul şi deci mai bine să rămânem internate pentru indigestie. Eu am refuzat însă internarea, preferând să merg la un alt spital, unde chiar puteam verifica dacă e ceva în neregulă la cap. In fine, într-o altă cameră de gardă, alături de copii într-adevăr bătuţi de părinţi şi alcoolici în fibrilaţii, un neurochirurg ne confirmă că Lara nu are nicio problemă şi insistă că tot ce s-a petrecut în acea seară a fost o serie nefericită de coincidenţe - rău i s-a făcut de la apa prea caldă din baie, iar vânătaia galbenă nu pare sa fie vânătaie. O altă doctoriţă, minunată de această dată, ne spune două zile mai tarziu că de fapt vânătaia este o eczemă.
Avem însă şi poveşti din categoria „am întâlnit şi spitale fericite”. Este o întâmplare cu Sânziana. În decembrie, am răcit eu foarte rău, Lara mult mai uşor, iar apoi junioara, într-o formă destul de gravă pentru un bebeluş de numai trei luni. Iniţial nu m-am îngrijorat, dar a apărut pe fir şi o laringită, care este foarte periculoasă la copiii mici. Aşa că ne-am făcut bagajele şi ne-am internat. Am fugit de Grigore Alexandrescu cât am putut, am strâns din buzunare şi ne-am dus la un spital particular. Am avut o rezervă cu două paturi - unde putea dormi şi tatăl - şi pătut de copil, baie proprie, aer condiţionat şi în general tot ce e nevoie pentru un confort specific secolului 21. Un medic dedicat, care trecea des să vadă ce efecte are tratamentul şi cu care am putut vorbi în voie despre copilul meu. După două zile a venit şi Lara în vizită şi a rămas cu impresia că la spital e bine, aproape că nu mai voia să plece acasă. Peste tot erau lucruri colorate, desene, jucării, iar lumea îi zâmbea frumos.
Astăzi a trebuit să mergem cu ea la analize. De sânge. Ştiu unii adulţi care se pregătesc cu săptămâni înainte să fie nevoie să li se ia sânge şi la momentul respectiv tot tremură de frică. Dar Lara a primit azi o diplomă de curaj. Şi asistenta i-a cântat în timp ce îi recolta. Şi i-a spus că dezinfectantul e de fapt parfum pentru fetiţe şi că vine un fluturaş să se aşeze la ea pe mână. Şi când pleacă fluturaşul punem un abţibild colorat în locul acela, să-i amintească de fluturaş. Abţibild pe care a putut să şi-l aleagă singură. Şi şi-a mai băgat în ghiozdănel un abţibild şi o broşură cu desene. Şi s-a dus la grădiniţă să povestească la toată lumea cum a fost ea la analize.
Clinica la care am dus-o astăzi face parte din aceeasi reţea cu spitalul în care am fost internată cu Sânziana. Intenţia mea nu este să le fac reclamă, deşi ar merita. Îmi dau seama însă că tarifele lor sunt prohibitive pentru cele mai multe familii. Dar îmi doresc ca standardele lor să fie standardele sistemului medical din România. Sau măcar, pentru început, ale serviciilor pentru copii.

PS: Sunt unele voci care spun că medicii de la stat sunt mai buni decât cei din privat. Medicii din privat vin de la stat. Dar cumva pare că mediul de la stat le anulează competenţele, în vreme ce condiţiile din privat le amplifică. Cu excepţii de ambele părţi, desigur.