16

Dragă Lara,

Ți-am amintit zilele trecute că la un moment dat voiai să scrii o carte de parenting, bazată pe dubla ta experiență de soră mai mare. Și mi-ai răspuns că e o carte necesară, pentru că nicăieri în cărțile de parenting pe care le-ai văzut nu apare și perspectiva copilului. N-am putut decât să aprob și să mă minunez în sinea mea de ce nu s-au gândit și alții la așa ceva.

M-aș bucura mult să am ocazia să îți citesc cartea - indiferent de tema și perspectiva pe care le vei alege. Sunt sigură că voi învăța multe alte lucruri la care nici nu mă gândisem înainte, așa cum mi se întâmplă de fapt cam în fiecare conversație pe care o avem de 16 ani încoace...

La mulți ani! Să ai mereu planuri mari și cu sens și să găsești calea pentru a ți le împlini!

Mama

15

Nu demult ascultam Little 15 ca și cum era despre mine. Mi-e greu să cred că de azi sunt mama unei adolescente de 15 ani, dar totuși e scris negru pe alb.

Am călătorit mult împreună în tot acest timp, chiar dacă pare că ne știm abia de ieri. Sau poate că nici nu ne știm încă.

Am învățat de la tine că, întotdeauna, copilul e cel care știe cel mai intim interiorul mamei lui, iar, uneori, mama cea care urmărește, de pe margine, devenirea copilului.

Mi-ai zis de curând că mamele colegilor tăi de liceu nu îi ajută la teme și că pentru tine asta este de-a dreptul de neînțeles - mama e cea spre care te întorci când nu știi ceva. "Desigur, nu în sensul să faci în locul meu, ci să mă ghidezi să descopăr", mi-ai explicat și a fost rândul meu să mă minunez de cum ai descris lucrurile.

Tot de curând o colegă s-a mirat că vine tatăl tău după tine cu mașina, glumind amar că al ei a plecat de tot de acasă.

15 e nevoie de independență și totodată de rădăcini solide, e perioada în care începe cu adevărat desprinderea, care nu ar fi însă posibilă fără ca familia să însemne acasă.

15 vine cu planuri de viitor, cu idei din ce în ce mai clare despre următorii... 15. Și ooo, ce planuri și idei mărețe. Probabil că cine a inventat expresia "dream big" avea fix vârsta asta!

Dar la tine 15 a mai venit cu ceva absolut surprinzător: nevoia clară de a dărui. Ai început să te gândești la asta încă de anul trecut, dar ai concluzionat singură că nu erai încă pregătită, "copiii au totuși nevoie să primească".

Mereu am zis despre tine că ești cel mai tânăr voluntar: la Asociația Dravet, unde m-ai ajutat enorm de-a lungul timpului și chiar ți-ai donat banii din pușculiță, când am făcut pachete pentru copiii aflați în grija altor organizații, când am plantat copaci împreună cu colegii de serviciu... Apoi, a fost decizia de a-ți dona părul și de a scrie o scrisoare persoanei care urma să primească peruca. Iar apoi, de ziua ta, nu ți-ai dorit decât donații pentru plantarea de copaci. Ce să vezi, oamenii au fost inspirați de dărnicia ta și s-au strâns fonduri cam pentru 150 de copaci. De 10 de ori mai mulți decât anii tăi...

Așa îți doresc și eu să-ți vină totul de-acum înainte, înzecit! Sănătate, bucurie, visuri împlinite! Big 15!

Sper să îți rămână în timp și urările de pe pagina Galantom pentru Plantăm Fapte Bune. 

Și melodia...

https://www.youtube.com/watch?v=OTUlg__sVYo

Cum am supraviețuit clasei a 8-a

De fapt, acesta e titlul unei cărți pentru adolescenți. Nu știu dacă e bună sau nu, Lara n-a vrut să i-o cumpăr. Semn, sper eu, că nu are răni de vindecat. Nu sunt sigură că același lucru îl pot spune însă și despre mine.

Am lăsat să treacă ceva timp ca să îmi pot distila gândurile și trăirile de părinte de copil trecut prin evaluarea națională de clasa a 8-a. Am găsit multe argumente pentru a ține această experiență pentru mine, dar am ales totuși să scriu cum a fost pentru cei care aveți copii mai mici și urmează să treceți acest prag în anii care vin. 

O să zic de la început - Lara este încă din grădiniță în sistemul educațional Waldorf. Dacă mai e cineva care mai crede că e vorba de un sistem pentru copii "altfel" (cu toate conotațiile posibile) sau că ar fi pur și simplu anacronic, mai bine vă opriți din citit aici, pentru că nu îmi propun să scriu pentru voi. Dacă totuși vreți cu adevărat să aflați părerea mea despre Waldorf, puteți citi și ce am scris imediat după ce a terminat clasa a 8-a.

Și dacă am stabilit acest punct de plecare în poveste, o să înțelegeți de ce consider că, la orice liceu ar merge Lara, va avea parte de o experiență școlară destul de diferită de cea de până acum.

Lecția încrederii

Și totuși. Am intrat în acest joc al examenului de clasa a 8-a cât se poate de relaxate. A continuat să deseneze, să citească ce îi place, iar filme probabil că a văzut în ultimul an mai multe decât în toți ceilalți anii la un loc. Ca să nu mai zic de espadrilele pe care mi le-a cusut anul ăsta! 

În școlile Waldorf nu se folosesc manuale și nici rezultatele evaluărilor nu sunt comunicate în mod direct. Caietele ei stau însă mărturie că nu a fost vorba de niciun sprint, ci de un efort început de dinainte de acest ultim an de gimnaziu, care s-a intensificat progresiv, cu un apetit tot mai mare pentru cunoaștere.

I-am insuflat încredere cum m-am priceput eu mai bine și nu i-am aranjat niciun meditator, pentru că realmente nu am considerat că are nevoie. Știam că am de-a face cu un copil excepțional, talentat, serios, deși fără a fi excesiv de muncitor, dar mai ales care se poate evalua el însuși foarte bine și poate ajusta din mers pregătirea.

Toată perioada premergătoare - rezolvarea testelor de antrenament, urmată de alegerea profilului și opțiunilor propriu-zise - a fost de fapt un proces inițiatic, de auto-cunoaștere și de cunoaștere reciprocă de care m-am bucurat cu adevărat.

Pe tot acest parcurs, am avut sprijinul profesorilor de română și matematică de la școală. Ultima evaluare generală am făcut-o împreună prin martie, iar atunci am decis că la română e totul așezat, însă la matematică mai are niște întrebări pentru care nu e timp la clasă. Soluția a fost să găsim pe cineva de specialitate cu care să se consulte din când în când la telefon, ceea ce am și făcut. Uneori o dată pe săptămână, alteori mai rar, iar înainte de examen un pic mai des, Lara își scria pe WhatsApp nelămuririle și apoi primea câte un telefon lămuritor. 

Examenele

În ziua primului examen, a fost foarte calmă, bine-dispusă, încrezătoare. Totuși, după ce și-a verificat rezolvările, și-a dat seama că a avut unele mici greșeli. Mici. Cât de 9.70, ca să înțelegeți cât de mici.

Totuși, a picat psihic. Scriu asta pentru cei care cred că a face meditații e tot ce contează în clasa a 8-a. Ei bine, Lara a avut nevoie de o plimbare în forță cu bicicleta timp de câteva ore, venită peste un mental oricum foarte bun, ca să se poată aduna pentru al doilea examen.

Și din acesta a ieșit foarte optimistă, pentru că rezolvase toate subiectele, dar la scurt timp, din nou, a realizat că greșise pe ici pe colo. Iarăși, nimic dramatic, doar că nesiguranța sau pur și simplu această evaluare dură de galantar sunt foarte dificil de gestionat la 14 ani. Chiar și la 40 

Am discutat mult despre rolul stresului în astfel de situații și sper să fie de ajutor pe viitor. 

Notele au venit după o săptămână, considerabil sub calculele ei și ale profesorilor, mult sub nivelul pe care îl arătase înainte, la acele teste de antrenament, și sub nivelul ei general. Acesta e momentul în care m-am bucurat să știu că pot să am încredere în ea și că ea se cunoaște atât de bine încât să poată estima cu precizie ce note ar fi trebuit să ia.

Contestațiile

Nu concepeam înainte de examen să facem contestație de dragul contestației. Îi povestisem chiar cum, în facultate fiind, am contestat o singură dată o notă mică la un examen pentru care învățasem neîncetat o săptămână, iar rezultatul a fost o restanță.

Încrederea de care spuneam mai devreme m-a făcut să-i propun totuși să încercăm și a acceptat imediat, cu hotărârea cuiva care prinde un punct de sprijin chiar înainte de a se îneca. La ambele materii, chiar cu riscul de a primi note mai mici.

A urmat apoi încă o săptămână de așteptare, la capătul căreia am aflat că au fost depuse aproximativ 20.000 de contestații, în urma cărora 18.500 de note s-au modificat. Asta înseamnă peste 90%. Diferențele la recalculări au fost inclusiv de 1, 3, 5 puncte! Dar cred că ați citit deja suficient despre asta în presă.

Și pentru Lara diferențele au fost consistente și au urcat-o în clasament peste 1.300 de poziții, în București fiind circa 12.000 de candidați. Adică s-a mutat în ierarhie cu mai bine de 10%.

Nu aveam deloc conștienta acestor calcule până la aceste examene. Și nici sentimentul că niște profesori pot greși atât de mult și atât de marcant pentru viitorul unui copil, oricât de omenească ar fi greșeala.

Și poate că nici nu am fi depus contestații din principiu, făcând parte dintr-o generație învățată să accepte adeseori fără comentarii ce i se oferă dacă nu am fi avut experiența, tot de anul acesta, a cinci inspectori ANAF care ne-au calculat cinci sume diferite de plată, fără să poată explica de ce.

Opțiunile

Discuțiile despre viitor le-am început prin clasa a 6-a, cred. A fost o etapă în care m-am văzut nevoită să îi deconstruiesc visul de a face o școală profesională - pentru că ea chiar avea această perspectivă asupra vieții în care munca cu mâinile te împlinește precum nicio alta, plus că te ajută să îți câștigi relativ rapid independența. Doar că, desigur, noi trăim în România și, cu riscul de a fi acuzată de aroganță, am considerat că o școală profesională românească nu este cel mai potrivit mediu pentru un copil care deja la momentul respectiv excela la orice își propunea să facă (printre altele, interpreta roluri complexe în piese de teatru în engleza veche, cânta la flaut, făcea sport de performanță, era pasionată de istorie și geografie în așa măsură încât a adus completări la ce i-am citit din ghidurile turistice în vacanță, dar doar pentru că pe atunci încă nu descoperise cu adevărat anatomia, fizica și chimia).

Pe parcursul clasei a 7-a, discuțiile au luat o nouă direcție și dorința ei de a deveni medic a început să fie tot mai clară. A fost destul de simplu să ajungă apoi la concluzia că vrea să meargă la liceu la o clasă cu profilul "Științele naturii" și, pentru că vorbește o engleză peste media vârstei, i-am sugerat să adăuge și opțiunea "bilingv".

Pentru cine nu știe, în acest moment pentru liceele teoretice copiii pot opta între Matematică-informatică, Științele naturii, Filologie și Științe sociale, în unele cazuri cu opțiunea de a studia în regim bilingv sau intensiv o limbă străină. Fiecare dintre aceste clase are un cod. După ce copiii dau probele de evaluare națională - română, matematică și, unde e cazul, limba maternă, își fac un top personal cu aceste coduri. Pentru București, poți completa până la 280 de coduri. Media de la evaluarea națională are o pondere de 80% în nota finală, restul revenind mediilor din clasele 5-8, iar în funcție de această notă totală cresc sau scad șansele pentru ca una dintre primele opțiuni de pe listă să iasă cea câștigătoare la repartizarea computerizată. Diferențele sunt date de sutimi și, cel puțin pe baza situației de până în 2020, notele sub 9 te direcționează fix spre acele școli profesionale la care am negociat asiduu să nu meargă. 

Liceele

Din păcate, combinația "Științele naturii" cu profil bilingv este destul de rară și nu se regăsește la multe printre liceele pentru care ar fi putut opta un elev de nivelul ei în București. De aici nu a mai fost decât un pas până la a ne întreba totuși ce diferențiază aceste licee sau "ce le recomandă", ca să folosesc o expresie la modă. Dacă din alte țări am auzit de prezentări de licee organizate special pentru copiii de clasa a 8-a, la noi e un fel de radio șanț. Întrebi în stânga și-n dreapta cine ce știe și apoi încerci să ghicești cam unde ți-ar plăcea, desigur fără să omiți din calcul cât de complicat va fi să înfrunți, zi de zi, timp de patru ani, traficul bucureștean.

Noi ne-am orientat cât de cât după o combinație de povești auzite și informații de pe site-urile liceelor. Niște amici ne-au povestit că au încercat să viziteze câteva licee, ca să ajute copilul să își formeze o părere directă. N-o să vă zic decât că au reușit într-un singur caz și că interacțiunile cu personalul de la celelalte licee sunt demne de Caragiale. Și nu pot decât să-i cred, având în vedere că noi am încercat să vizităm liceul la care a intrat, după examene, chiar după înscriere, și nu am reușit. Dar desigur, ne consolăm cu gândul că din toamnă îi va învăța toate cotloanele. 

Cu acest top personal complet subiectiv al liceelor în minte, am încercat să o convingem pe Lara să pună pe listă toate opțiunile disponibile. Dar a rămas foarte hotărâtă pentru o listă scurtă și unidirecțională cu clase de Științele naturii (și în foarte puține cazuri și Matematică-informatică, dar doar ca opțiune secundară, ceea ce oricum contravenea ordinii mediilor probabile de admitere), la întocmirea căreia mi-a plăcut că a luat în calcul și existența unui club de teatru - principalul ei hobby. Cu alte cuvinte, lista ei de opțiuni a fost pur și simplu lista dorințelor, ignorând orice fel de statistici și calcule probabilistice. Practic, la oricare dintre liceele de pe listă ar fi intrat, aveam certitudinea că s-ar fi simțit confortabil. 

În concluzie, după fix o lună, aventura noastră s-a încheiat - sau, de fapt, abia începe - cu a treia opțiune de pe listă, în contextul în care am pus doar un liceu la care știam în principiu că nu prea sunt șanse să intre. Partea cea mai bună este că algoritmul repartizării computerizate a ținut cont și de criteriul prieteniei și va putea să-și continue cea mai longevivă relație, de la grădiniță (de unde sunt și mânuțele de mai jos).

Îi doresc tare mult o experiență valoroasă, în care să nu se piardă pe sine, și la capătul căreia să urmeze noi oportunități. Iar pentru părinții și copiii care vin din urmă către acest prag de evaluare națională, nervi tari și multă auto-cunoaștere. Cred că e cea mai bună soluție în fața sistemului ăsta strâmb. 

Ultima zi de gimnaziu

La puțină vreme după ce am început să o ducem pe Lara la grădiniță, am participat la un eveniment în cadrul cărora mai mulți absolvenți de învățământ Waldorf ne-au povestit din experiența lor cu școala. Îmi amintesc de atunci că primul lucru pe care l-am observat la toți dintre ei era ceva ce văzusem deja și la pedagogii cu experiență pe care apucasem să-i întâlnesc - cât de clar și răspicat vorbesc toți, cât de bine argumentează, faptul că nu le auzi niciodată respirația acoperindu-le vorbele, că rămân drepți și nu se bâțâie, că mâinile lor nu trădează emoții, ci doar însoțesc coerent discursul... 

Pentru cineva care a văzut mulți oameni susținând conferințe și discursuri de tot felul, ba chiar a și fost în ipostaza de a prezenta diferite evenimente, părea neverosimilă stăpânirea de sine a acestor tineri absolvenți, știind că vorbitul în fața unui public cere mult exercițiu și tehnică. 

Nu știam la vremea respectivă prea multe despre ce înseamnă această pedagogie Waldorf și recunosc că nici acum, 12 ani mai târziu, nu cred că știu suficient.

În schimb, în tot acest timp, am fost uimită să observ cum Lara și alți colegi de-ai ei fac zi de zi frământări de limbă, exerciții ritmice, cântă la flaut, cos sau tricotează, își pun trăirile în culoare, modelează în ceară și, mai târziu, sculptează în lemn. Euritmia e o disciplină atât de complexă încât nici acum, după atâta vreme de când o văd săptămână de săptămână în orarul fetelor, nu știu cum aș putea să o descriu corect. 

Ce mi-e foarte clar, însă, e că toate astea împreună clădesc în cei care le exersează regulat exact acele abilități de care mă minunam la început.

Finalul de gimnaziu în Waldorf îi aduce pe absolvenți în fața unui "test" mult mai relevant, cred eu, decât orice examen standard de română sau matematică și cu siguranță mult mai util pe termen lung. Voi vă mai amintiți în ce a constat examenul de admitere la liceu, redenumit mai recent în evaluare națională? Eu nu doar că nu îmi amintesc absolut nimic, dar căutând de curiozitate subiectele pe internet a fost ca și cum le vedeam pentru prima dată și nici nu am știut să le rezolv. De altfel, pentru mine școala s-a desfășurat, din păcate, aproape în totalitate într-o senzație de inadecvare - la nevoile și dorințele mele, la dinamica întregii clase, la vremurile prezente și la cele viitoare.

Lara și toți colegii ei cred, însă, că își vor aminti complet altfel experiența gimnaziului, încununată de proiectele lor de final, și, cel mai probabil, vor păstra aceste amintiri pentru tot restul vieții.

Anul trecut, am văzut prima promoție care a terminat școala Waldorf înființată de o mână de părinți de la aceeași grădiniță, chiar în anul în care a început și Lara școala. A fost și atunci uimitor să văd cât de bine au comunicat acei tineri de 14 ani despre preocupările pe care le avuseseră în ultimul an, în unele cazuri devenite chiar pasiuni. Căci în asta constă proiectul de final de gimnaziu în Waldorf - copilul își alege cam cu un an înainte o activitate pe care vrea să o descopere, iar la finalul acestui interval găsește o modalitate prin care să explice colegilor, profesorilor și părinților ce a învățat, ce provocări a avut și cum le-a depășit. 

Am văzut proiecte despre învățarea unei limbi străine (alta decât cele studiate în școală), a unui instrument muzical, arta fotografică, gătit, un număr de magie, o carte scrisă în engleză, o pictură murală, un vitraliu, vase de ceramică, macheta unei clădiri cu detalii incredibile... Construcția unei biciclete funcționale din lemn mi s-a părut ceva complet neașteptat.

Dar, dincolo de ce a reușit fiecare dintre acești tineri să realizeze - atât cei din promoția anterioară, cât și clasa Larei, mi-a plăcut enorm felul în care ei s-au prezentat, adunați și coerenți, mândri de progresele pe care ei înșiși au putut observa că le-au făcut, progrese adaptate în fiecare caz la propriile lor abilități și nu la un standard al vârstei, al clasei, al școlii, al sistemului. 

Am primit de multe ori întrebări pline de prejudecăți legate de pedagogia pe care am ales-o pentru copiii mei, precum și de sistemul privat în sine. Orice fărâmă de îndoială mi-ar fi indus aceste întrebări - venite uneori din partea unor persoane apropiate sau de la care nu m-aș fi așteptat - a fost călcată în picioare de aceste prezentări de proiecte. O să reiau totuși aici probabil cea mai frecventă dintre aceste întrebări - după o școală Waldorf, vor fi acești copii pregătiți pentru lumea "reală"? Nu știu cum să zic altfel decât că mi-e teamă că această lume "reală" nu este pregătită pentru unii dintre acești copii. Însă, cu siguranță ei sunt echipați cu tot ce au nevoie pentru a face lumea să fie pe măsura lor.

Și acum, desigur, despre proiectul Larei. Arta spectacolului este ceva ce a crescut în ea an după an, de la simple jocuri manevrând păpuși și decoruri până la o pasiune manifestă pentru musical-uri. În acest context, și-a dorit ca proiectul ei să fie regizarea unei piese de teatru în care să joace clasa Sânzianei. Pandemia nu i-a permis însă acest lucru, așa că s-a reorientat spre scenaristică. Nu i-a fost deloc ușor, pentru că scrisul era atât de diferit de indicațiile scenice așa cum se imagina rostindu-le...

Și totuși, un an mai târziu și după multe variante scrise și rescrise, Lara ne-a prezentat procesul prin care s-a documentat și a reușit să finalizeze o piesă de teatru despre prima misiune umană pe Marte. Cuvinte inventate, calcule complicate legate de posibila durată a călătoriei pentru "amarterizare", ba chiar un obiect special creat pentru ca acest lucru sa fie posibil, caracterizări de personaje... De altfel, cel mai interesant lucru pentru mine a fost să o văd descoperindu-se de fapt pe sine, cu patru dimensiuni diferite, reprezentată fiecare de un anumit personaj din piesă.

Și-a implicat în prezentare și câțiva dintre colegii de clasă, care au interpretat pentru audiență o scenă scurtă. La final, ne-am imaginat împreună sfârșitul pandemiei și viitorul spectacolului pe Broadway... 

Probabil nu am aplaudat niciodată cu mai mult aplomb ca la această "reprezentanție" a Larei despre... Lara, așa cum e ea acum, la 14 ani și jumătate, final de gimnaziu. 

Încheiem nouă ani de școală fără să știm nicio notă - îmi zumzăie pe la urechi calculele disperate de medii ale colegilor de generație din alte sisteme de învățământ. Nicio sutime în plus nu aș da la schimb pentru aceste cunoașteri minunate la care am avut șansa de a fi martor. 

Da, urmează în curând un alt fel de examen, primul dintr-o serie în care notele își vor spune cuvântul, dar ce noroc pe ea să intre în toate aceste examene cu capul sus, conștientă de valoarea ei, și ce noroc pe mine să mă pot bucura de copilul meu, așa cum e, dincolo de orice clasament.

(Poză în oglindă cu cea din prima zi de școală) 

14 și o serie de mistere

"Semeață" este, cel mai probabil, un cuvânt inventat pentru tine. Vitează și înțeleaptă precum Winnetou, inteligentă și plină de inexplicabil ca Sherlock Holmes, pasională și arogantă ca Dr. House... Ai împrumutat câte puțin de la fiecare dintre eroii pe care ți i-ai făcut în ultima perioadă. Deși, având în vedere că mereu spui că ți-ar fi plăcut să trăiești în alte vremuri, ar putea fi la fel de bine și invers - creatorii lor să se fi inspirat din personalitatea ta atunci când și-au imaginat personajele care le-au adus faima.

La rândul meu, sunt un autor surprins de dimensiunea pe care a luat-o creația sa - te privesc de la un pas distanță și mă minunez cât de mult ai construit singură peste ceea ce am făcut eu, acum 14 ani.

Te-ai autoproclamat ca fiind "perfectă". Din poziția de țintă preferată, Sânziana zice că nu ești chiar așa... Și eu cred că nu ești încă desăvârșită - pentru că te mai așteaptă multe zile care te vor pune în fața a noi și noi mistere și care vor continua să te modeleze. Ce mă bucură, însă, este că pare că ai deja toate instrumentele necesare să le rezolvi.

Așa că astăzi îți doresc ca etapa aceasta în care ai început să-ți construiești planul vieții să fie plină de modele care să te inspire să faci alegeri înțelepte, de enigme cu sens și de răspunsuri folositoare.

La mulți ani! 

Despre petreceri toamna

Știu, știu, e vară în toata regula afară și, mai mult, vara asta nu e chiar cel mai potrivit moment să ne gândim la petreceri. Cel puțin nu pentru noi, ăștia sensibili, care ne lăsăm "manipulați" și purtăm "botnițe", pentru că nu vrem să luăm și nici să dăm un virus "imaginar".
Dar, tocmai în acest context deosebit, am avut un răgaz să discut cu Lara despre zilele ei de naștere. Care sunt în noiembrie. Când nu intră în discuție niciun fel de spațiu exterior, oricât de mult și-ar dori ea să-și invite prietenii la o drumeție pe munte, o cursă cu bicicletele ori la orice altă activitate, doar afară și în mișcare să fie, așa cum îi e felul.

Așadar, am făcut împreună o listă a ultimelor șapte petreceri pe care i le-am organizat (de la 7 la 13 ani), care sperăm să inspire și alți părinți de copii născuți în sezonul rece și care vor să ocolească capcanele aniversărilor la care toată lumea a mai fost deja de mai multe ori și toți invitații (eventual și părinții) stau cu nasul în telefoane.

• La 7 ani ne-am lipit de o minunată șezătoare de instrumente - copiilor le-au fost prezentate diferite instrumente muzicale mai puțin obișnuite și au putut să le și testeze. Un tort și ceva joacă liberă la final și toată lumea a fost mulțumită. (Rămâne în istorie ca aniversarea la care toți invitații au fost băieți - asta ca să nu primesc comentarii cum că avem doar petreceri de fete...)
• La 8 ani ne-am aciuat într-o cafenea cu prăjituri de casă (primul criteriu în alegerea locului) și cu multe board games la dispoziție. Fiind într-o casă veche cu încăperi separate și mai pe la prânz spre amiază, nu am deranjat prea tare restul clienților. Copiii au mai avut de adus fiecare câte o sticlă două de plastic de 2 litri, din care au făcut o plută. Nu întrebați cum am dus pluta acasă și cât timp ne-a luat să scăpăm de ea. Dar, una peste alta, a fost foarte amuzant.
• La 9 ani am închiriat un patinoar. Micuț. Într-un mall nu prea popular. Am avut și un instructor, dar mai ales un tată pasionat de sporturi de iarnă, care i-a animat pe petrecăreți. Pe lângă patinoar erau și mese, așa că am putut să mâncăm câte ceva și, desigur, să suflăm în lumânarile tortului adus de acasă. (Pentru Lara, nu există dulciuri din comerț suficient de puțin dulci.) 
• La 10 ani deja apăruseră primele escape room-uri pentru copii, așa că am încercat și noi unul, considerând că e vârsta potrivită. Două camere în paralel, la final schimb de experiență și impresii over a pizza, cum s-ar spune, și a trebuit apoi să revenim în locul respectiv până a terminat toată lumea toate camerele. 
• La 11 ani Lara începuse să fie interesată de gătit. Am căutat mai multe variante de ateliere de gătit ca temă pentru petrecere, dar până la urmă am ales o gelaterie unde copiii au putut să-și aleagă o rețetă, apoi să participe la realizarea ei și, desigur, la final, să își dea cu părerea despre ce a ieșit. 
• La 12 ani ne-am bucurat de ajutorul din partea unor prieteni cu o căsuță drăguță aproape de București și am organizat celebra pyjama party. Numai fete, de data aceasta. Au avut la dispoziție paturi și saltele direct pe jos, spațiul fiind destul de modular, plus curtea perfectă pentru șușoteli în voie despre cei absenți 😁
• La 13 ani, sportiva noastră a zis că înțelege foarte bine că preocupările prietenelor ei sunt ușor diferite, dar totuși alege să își petreacă ziua cum îi place ei, în primul rând. Așa că le-a provocat la bowling, biliard și ping-pong. Nu și-a exprimat nimeni nemulțumirea, prin urmare am verificat cu această ocazie zicala "Prietenele la nevoie fac și joc de glezne". 

Încă nu știm exact ce vom putea face anul acesta și cum... în afară de mers la poliție pentru prima carte de identitate 😁 Cu siguranță, însă, vom continua să încercăm să găsim împreună ceva care chiar să i se potrivească sărbătoritei și să îi lase amintiri frumoase.

Pentru o persoană minunată...

Are ideea asta de vreo doi ani. Timp în care a refuzat să se mai tundă și m-a pus periodic să îi măsor coada, tot adunând centimetri.
Nu am împins-o în vreun fel de la spate, ba chiar am întrebat-o destul de des dacă e sigură că înțelege ce presupune tot procesul.
Am ajutat-o doar să găsească datele organizației care se ocupă cu realizarea de peruci pentru persoanele afectate de cancer și i-am dat mesajul cu instrucțiuni de la aceasta.
A scris scrisoarea către viitorul beneficiar de mai multe ori, mereu nemulțumită de câte un detaliu. Apoi, s-a tuns singură. Mâine chemăm curierul.