Sărbători versus serbări

Nu știu să spun exact de ce cuvântul „serbare” are pentru mine o conotație nu tocmai pozitivă, cam ca „festivitate”. E ceva, așa, ca o obligație - un eveniment la care te duci ca să nu zici că nu ai fost, unde interacționezi cu alții, dar de fapt rămâi în lumea ta, schimbi două-trei amabilități și eventual mănânci tot atâtea fursecuri.
La grădinița Larei (despre care am mai scris aici) nu sunt serbări. Nu m-am prins chiar din prima, dar cuvântul „sărbătoare” are cu totul alt înțeles și faptul că, de-a lungul unui an, îl folosim de vreo cinci ori chiar e prilej de nerăbdare și emoție.
Deși fiecare dintre aceste sărbători are o încărcătură aparte, Sărbătoarea verii mi se pare mie că are cea mai mare amploare. Este singura care reunește toate grupele din grădiniță și unde pot veni oricât de mulți invitați din partea fiecărui copil, pentru că are loc într-un spațiu foarte larg și primitor (nu spun mai multe, de teamă să nu carecumva să nu ne mai cuprindă pe toți anul viitor). Durează o jumătate întreagă de zi, fără grabă, și are un desfășurător care alternează momente în care ne adunăm cu toții cu altele în care ne răsfirăm, pentru a ne regăsi fiecare ritmul propriu.
În fiecare an, copiii trec prin anumite probe sau participă la unele jocuri ușor diferite față de anul anterior, iar după fiecare dintre acestea primesc recompense simbolice. Cei mai mari, care au mai trecut deja prin această sărbătoare, știu însă că ce-i mai bun vine la urmă - fiecare primește o coroniță de flori, împletită cu mult drag de educatoare și părinți.
Nimeni nu recită pe de rost poezii în fața clasei, ci toți cântă, împreună cu părinții, într-un glas, nimeni nu e cel mai bun din grupă pur și simplu, ci doar cel mai bun la ceva anume, și toată lumea - copii, educatoare, părinți - sărbătorește că a mai trecut un an. Să înceapă vara!