Despicând povești în două (sau patru)

Am crescut într-o cameră cu rafturi pline de cărți și mereu, înainte să adorm, îmi plimbam privirea peste cotoarele volumelor, încercând să ghicesc cum se numeau și cine le erau părinții. Ani de-a rândul, când mă gândeam ce-aș vrea să mă fac când o să fiu mare, prima dorință era să am un pat mare în care să stau toată ziua să citesc. Cititor de meserie, cum ar veni. Nu știam că, de fapt, meseria asta de cititor e doar o parte din cea de părinte. Căci poveștile sunt una dintre cele mai la îndemână modalități de a dialoga cu copilul tău, de a-i transmite acestuia mesajele dorite, de a-l învăța despre lucruri poate aparent prea greu de explicat.
Așa se întâmplă că, de când avem în casă copii, și cărțile noastre sunt în număr tot mai mare pe rafturi. Unul dintre ele e pus strategic la înălțimea potrivită pentru ca Lara să își poată alege singură povestea. Citim înainte de fiecare repriză de somn - și de prânz și de seară - și nu există pedeapsă mai mare decât amenințarea că rămâne fără lectură.
Sigur că povestea preferată se schimbă odată cu trecerea timpului, dar printre cele pe care le-am tot citit cu bucurie întreaga familie în ultimele luni au fost „Balul florilor”, „Șorichiț nu vrea la glădiniță” sau „Angelina balerina”.
Încercăm, și eu și Bogdan, să aruncăm un prim ochi critic pe cărți, pentru a nu avea surprize. Eu una am pățit-o însă cu o poveste dintr-o culegere mai groasă, din care bifasem deja clasicele Albă-ca-Zapăda, Cenușăreasa și alte asemenea. Numai că într-o zi Lara s-a oprit la povestea Barbă-Albastră, un titlu aparent inofensiv, în care m-am avântat cu inocență. Pe scurt, Barbă-Albastră a avut șase neveste pe care le-a omorât, iar corpurile lor sunt ascunse într-o încăpere din castelul său. Cea de-a șaptea soție le descoperă, Barbă-Albastră încearcă s-o omoare, dar frații ei o salvează în ultimul moment și îl ucid pe personajul principal. Pe măsură ce citeam, am încercat s-o dau cotită, dar nu mi-a ieșit. A trebuit să parcurg textul până la capăt și recunosc că nu m-a dus mintea să improvizez din mers.
Știu că la copii percepția asupra morții și a acțiunilor violente e cu totul diferită de cea a adulților. Și sigur că am insistat asupra faptului că totul e doar o poveste, la fel cum de poveste sunt și prințesele perfecte (fiecare cu frustrările lui :D). Dar, într-o zi, în bucătărie Lara a luat cuțitul de pâine aflat mereu la îndemână și nebăgat în seamă până atunci și mi l-a pus la gât spunându-mi: „Îți tai gâtlejul cu cuțitul!”. Coincidență sau nu, în ziua aceea citisem din nou povestea respectivă, la cererea ei. Pentru că da, fascinația pentru rău există în fiecare copil. Și da, cred că, până la o anumită vârstă (încă nu știu care, dar probabil că îmi va spune Lara), lucrurile trebuie mestecate întâi de părinți și apoi înghițite de copii.
Deși poate că ar merita un subiect separat, spun tot aici: am auzit diverse păreri cum că poveștile sunt mai frumoase spuse decât citite, iar imaginile ar trebui mai degrabă închipuite decât arătate. În schimb, eu cred că a-i crea unui copil obiceiul de a ține o carte în mână este la fel de important ca și stimularea imaginației. Iar faptul că Lara spune că abia așteaptă să știe să citească și cărți fără poze, de oameni mari, zic că e un rezultat bun.