Dar nu de dragul amintirilor mele am ales să mai merg o dată, de data asta mai mult mamă decât copil, ci pentru că e genul de loc care se reinventează permanent şi are de toate pentru fiecare vizitator care îi trece pragul.
Din păcate, deşi am studiat site-ul expoziţiei înainte de plecarea din ţară, nu am fost suficient de organizaţi să ne şi luăm bilete, aşa că ziua a început cu o mare coadă şi multe semne de întrebare legate de multitudinea de variante de programe şi tarife. Totuşi, ne-am lămurit destul de curând ce avem de făcut cu ajutorul unor tineri angajaţi special pentru acest lucru - treceau pe la toţi cei care aveau timp de pierdut până le venea rândul şi, pe baza unui chestionar simplu, le recomandau ce tip de activitate să aleagă şi ce bilete să cumpere.
Aici am făcut din nou o greşeală tactică - cu doi copii după noi, ne-am gândit că putem face mai multe lucruri decât era cazul. Ne-am luat nişte bilete care ne permiteau atât accesul la expoziţiile permanente, cât şi la un loc de joacă organizat pe categorii de vârstă. De fapt, ultimul ar fi fost mai mult decât suficient pentru energia şi dispoziţia pe care le aveam noi, dar obişnuiţi cu noţiunile româneşti despre joacă nu ne-am imaginat că locul respectiv e o modalitate foarte amuzantă de a învăţa o grămadă de lucruri.
Nu mai scriu despre expoziţiile de la Cité, cred că sunt suficiente informaţii pe site-ul lor. Aş spune doar că, dacă aveţi ocazia să mergeţi acolo, să le alocaţi mai mult de o zi. Pentru că merită. De fapt, merită toate zilele libere ale unei familii care locuieşte la Paris cu un copil mai măricel.
O să povestesc numai despre locul de joacă, categoria 5-12 ani. Spaţiul, în care ai acces doar pentru o oră şi 15 minute, este organizat pe mai multe teme: uzina, comunicarea, corpul uman, jocuri de apă, grădina şi studioul TV. Am încercat să le luăm pe rând, să vedem şi mai ales să facem tot ce era de făcut la fiecare, dar Lara a alergat cu frenezie în toate direcţiile (inclusiv contra-cronometru, la proba de zece metri viteză :D). În concluzie, am rămas cu amintirea a 75 de minute trăite intens, în care s-au înghesuit procese de fabricaţie, mijloace de comunicare la distanţă, măsurători şi tipologii umane, legi ale fizicii puse în aplicare cu ajutorul apei, fluturi care ţi se aşezau pe umăr şi viaţa furnicilor văzută foarte de aproape, dar şi instrumente muzicale şi reguli din cinematografie şi televiziune.
Pare haotic, dar la faţa locului delimitările dintre teme erau foarte clare. M-am gândit şi la intervalul de timp pe care îl poţi petrece acolo şi mi-am dat seama că toţi copiii cereau la ieşire să mai stea sau să revină. Chestie de marketing, desigur.
Şi m-am gândit apoi la muzeele noastre... Inevitabil şi la mult-lăudatul Antipa, la care noi tot n-am ajuns, dar a trecut suficient timp de când s-a redeschis cât să îmi fac o idee din poveştile altora despre cum e.
Copiii din ziua de azi, chiar şi cei care sunt doar într-o mică măsură multimedia, nu se mai pot întâlni cu acel muzeu în care doar vezi exponate. Energia lor cere interacţiune, un alt fel de experienţă.
Ştiţi bila-cinematograf de la AFI Cotroceni? La Cité e una de vreo 25 de ani...
Şi la 14 ani şi la 30 de ani, la Cité am avut cele mai vii experienţe de învăţare experimentând, atingând, jucându-mă. Lucrurile pe care le afli acolo - la vârsta copilăriei sau a maturităţii - îţi rămân foarte bine întipărite în minte.
De ce buget e nevoie pentru așa ceva? Cât timp durează proiectarea și construcția? Cine ar trebui să își dorească un astfel de proiect? Eu nu știu să răspund, dar mi-ar plăcea s-o facă cineva.
Alte povestiri din Paris am scris aici, aici, aici și aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu