În fiecare an, când se apropie 15 noiembrie și, curând după,
Crăciunul, fac flic-flacuri să aflu care ar fi cadoul potrivit pentru
Lara. Pentru că e foarte zgârcită cu detaliile despre lucrurile pe care
și le-ar dori, dar în același timp foarte greu de mulțumit (oare pe cine
o semăna? :D). De fapt, de bucurat, că de mulțumit se mulțumește cu
puține lucruri dacă toată lumea e veselă și acasă în jurul ei.
N-a avut niciodată porniri din acelea cum aud pe la alți copii să strige prin magazine că nu pleacă acasă fără cine știe ce joc și spune atât de rar și din senin că ceva îi place.
Anul acesta, însă, acum câteva săptămâni, m-a oprit in fața unui magazin cu baloane și a cerut. A cerut „cel mai mare balon din lume”. Am fost pe punctul de a ceda, tocmai pentru că cere atât de rar, însă când am auzit prețul balonului uriaș am făcut stânga împreujur și m-am lansat în explicații legate de inutilitatea obiectului și de lungimea listei cu potențiale alte lucruri interesante care ar putea fi achiziționate cu aceeași sumă. Dar ea nu s-a lăsat și m-a întrebat dacă măcar de ziua ei aș fi de acord cu balonul... A rămas că mai vedem.
După o vreme, am fost să cumpărăm echipament de călărit și i-am explicat că acesta este cadoul nostru de ziua ei. „Dar mama mi-a spus că îmi ia balon...” s-a auzit dintre buzele cu colțurile deja atârnând.
Ce mai îmi rămânea de făcut deci pe 14 noiembrie, cu o zi înainte ca Lara să împlinească 6 ani? O vârstă la care, ne gândeam noi, vine vreme cadourilor mai serioase... Desigur, am străbătut orașul în lung și-n lat în căutarea „celui mai mare balon din lume”.
Și cum, la așa o fiică, nici mama nu e prea ușor de mulțumit, n-am reușit să-mi îndeplinesc misiunea de la primul magazin. Nu-i vorbă, aveau balonul, dar magazinul era în buricul târgului, pe bulevard aglomerat, iar mașina parcată la vreo 10-15 minute distanță. M-am imaginat pentru o clipă luptându-mă să traversez pe trecerea de pietoni de la Piața Romană cu balonul de peste un metru înălțime și jumătate de metru lățime...
Până la urmă, am găsit un depozit unde puteam trage mașina la scară și ascunde balonul înăuntru fără să mă lupt cu o mare de oameni. Seara, după ce a adormit, i l-am adus în cameră și l-am fixat astfel încât să-l vadă imediat cum deschide ochii. Ne-am întrebat dacă nu cumva se va speria de el. „Doar oare e suficient de mare?”, mă trezesc spunând. Și atunci am început să râdem isteric, doi părinți obosiți, dar fericiți.
N-a avut niciodată porniri din acelea cum aud pe la alți copii să strige prin magazine că nu pleacă acasă fără cine știe ce joc și spune atât de rar și din senin că ceva îi place.
Anul acesta, însă, acum câteva săptămâni, m-a oprit in fața unui magazin cu baloane și a cerut. A cerut „cel mai mare balon din lume”. Am fost pe punctul de a ceda, tocmai pentru că cere atât de rar, însă când am auzit prețul balonului uriaș am făcut stânga împreujur și m-am lansat în explicații legate de inutilitatea obiectului și de lungimea listei cu potențiale alte lucruri interesante care ar putea fi achiziționate cu aceeași sumă. Dar ea nu s-a lăsat și m-a întrebat dacă măcar de ziua ei aș fi de acord cu balonul... A rămas că mai vedem.
După o vreme, am fost să cumpărăm echipament de călărit și i-am explicat că acesta este cadoul nostru de ziua ei. „Dar mama mi-a spus că îmi ia balon...” s-a auzit dintre buzele cu colțurile deja atârnând.
Ce mai îmi rămânea de făcut deci pe 14 noiembrie, cu o zi înainte ca Lara să împlinească 6 ani? O vârstă la care, ne gândeam noi, vine vreme cadourilor mai serioase... Desigur, am străbătut orașul în lung și-n lat în căutarea „celui mai mare balon din lume”.
Și cum, la așa o fiică, nici mama nu e prea ușor de mulțumit, n-am reușit să-mi îndeplinesc misiunea de la primul magazin. Nu-i vorbă, aveau balonul, dar magazinul era în buricul târgului, pe bulevard aglomerat, iar mașina parcată la vreo 10-15 minute distanță. M-am imaginat pentru o clipă luptându-mă să traversez pe trecerea de pietoni de la Piața Romană cu balonul de peste un metru înălțime și jumătate de metru lățime...
Până la urmă, am găsit un depozit unde puteam trage mașina la scară și ascunde balonul înăuntru fără să mă lupt cu o mare de oameni. Seara, după ce a adormit, i l-am adus în cameră și l-am fixat astfel încât să-l vadă imediat cum deschide ochii. Ne-am întrebat dacă nu cumva se va speria de el. „Doar oare e suficient de mare?”, mă trezesc spunând. Și atunci am început să râdem isteric, doi părinți obosiți, dar fericiți.
Desigur, efectul a fost maxim. Balonul, în formă de castel, s-a asortat perfect la rochia de prințesă, „cusută cu fir de aur” și „cu steluțe de mâneci” și la „pantofii din aur” pe care i-a primit. Deloc pe gustul nostru toată povestea, dar parcă mai contează?
Lara, în schimb, s-a costumat și a luat balonul l-a dans. I-a compus și un cântec:
Iubitul meu
Tu ești înalt
Eu sunt scundă
Tu ești până la tavan
Eu sunt până la podea
Iubitul meu
Ești frumos
Iar eu te voi iubi mereu
În felul meu
Haide să ne luăm la revedere (trebuia să plece la școală)
Iubitule, vino cu mine
Iubitule, dansează cu mine
Și nu uita că eu te iubesc...
Timpul trecea, școala aștepta... iar ea continua... „Tati, stai să-i strâng coada. Gata, am terminat cu iubitul!”.
Așa că, brusc, văzând-o și auzind-o, ne-am dat seama că baloanele mari sunt totuși genul nostru. Atât timp cât sunt rețeta fericirii pentru fetițele de 6 ani... La mulți ani, Lara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu