Primul an de școală

S-a terminat primul an de școală. Chiar dacă unii ar crede că la pregătitoare nu e așa complicat, pentru noi n-a fost ușor deloc. Trei învățători, aproape jumătate dintre colegii de la început s-au pierdut pe drum, renunțarea la somnul de prânz pentru că, nu-i așa, nimeni nu doarme la școală...
În fiecare dimineață, Lara cea somnoroasă nu avea chef să se îmbrace, nu avea chef să mănânce, nu avea chef de nimic altceva decât să se joace. Și asta în ciuda faptului că, la școală, nu făcea decât să se joace. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost dacă ar fi mers la o școală cu stat în bancă 50 de minute și pauză de doar 10 minute.
Însă, chiar dacă n-a fost ușor, am avut ocazia să constat, în diverse discuții cu alți părinți, că suntem departe de lumea dezlănțuită a școlii românești tradiționale. "Doamne" prea severe sau prea puțin pasionate de ceea ce fac, "doamne" care spun răspicat ce cadou doresc de la părinți, program zilnic de 2-3 ore de teme, etichete primite permanent de copii, ba chiar concursuri naționale la aproape toate materiile pentru a compensa dispariția ierarhiei date de note...
În Waldorf, copiii nu primesc nici note și nici calificative. La finalul unui an de școală, părintele primește din partea învățătorului o evaluare scrisă a copilului, care îmbină observațiile despre prezența acestuia la ore cu o caracterizare. Sigur, există discuții și pe perioada anului, iar această prezentare nu face decât să adauge tușele finale unui tablou deja pictat.
De asemenea, la sfârșit de an, primim acasă caietele pe care copiii au lucrat la diverse materii, plus cele mai reprezentative desene. Manuale nu există în Waldorf, iar pentru că nu se dau teme caietele - adevăratele manuale în devenire - rămân mereu la școală.
Am regăsit în caietele Larei scene de acasă sau din vacanțe, desenate cu multe detalii, am găsit cuvinte uzuale cu literele pe care le-a învățat și cifre descompuse în diverse variante, pe modelul împărțirii unui anumit număr de fructe pentru un anumit număr de copii.
Ceea ce nu se vede din caiete este că, la finalul clasei pregătitoare, Lara scrie și citește cursiv cu litere de tipar și face o gramadă de operații matematice aproape permanent, în joacă. Aproape orice situație e pentru ea un bun prilej de numărat și socotit.

Anul școlar s-a încheiat, la fel ca pe vremea grădiniței, cu o sărbătoare a verii, cu cântece și jocuri, în care părinții au fost cot la cot cu cei mici. Copiii au pregătit și câteva poezii, iar Lara a avut rolul toamnei. Toată lumea primește coronițe la sărbătoarea verii, dar nu ca un simbol al performanței sau ca urmare a vreunei ierarhii, ci pentru a ne bucura de flori, pur și simplu.

Dar, mai mult și mai mult, ne bucurăm de venirea vacanței, un timp al nostru, în care să ne regăsim unii pe alții și pe noi înșine după atâtea zile departe, în ritmul impus de școală.
Și o mică anecdotă prilejuită de Sânziana: pentru că învățătorul Larei are mereu la el o chitară, mai mare decât cea pe care o avem noi acasă, și pentru că ea nu îi poate pronunța numele, l-a poreclit "he-he oa" - tradus în românește ca "domnul chitară mare".