O să încep cu seara de 14 noiembrie. Știam deja că urmează să ne cunoaștem a doua zi, dar habar nu aveam, la momentul respectiv, cât de mult mi se va schimba viața. Nici tatăl tău nu cred că se aștepta la ce avea să urmeze, așa că și-a petrecut ultima seară de "libertate" la Gala ZF, un eveniment care avea să-ți concureze ziua de naștere și în următorii ani...
În lipsa lui, am chemat câteva prietene, să treacă timpul mai ușor. Am primit mici cadouri și mi-am pregătit bagajul de maternitate...
A doua zi de dimineață, aveam să ne prezentăm la camera de gardă de la Filantropia la 7 dimineața. Îmi amintesc cum mi-am tras pe mine, somnoroasă, pantalonii albaștri de in care încă mă încăpeau, o bluză neagră cu decolteu special pentru alăptat și o geacă neagră de fâș, luată mai mult pentru că în calendar scria noiembrie. Afară era o zi neobișnuit de senină și caldă.
Am ajuns la timp la spital, medicul care mi-a urmărit sarcina m-a controlat la camera de gardă și mi-a spus că totul e pregătit, așa că pot urca la sala de nașteri. La acea vreme, spitalul era în curs de renovare. A trebuit, așadar, să urc pe scări două etaje, cu bagajul după mine, printre schele și folii de plastic. Am gâfâit puțin, dar eram totuși mândră de mine că am reușit. Am bătut la ușa sălii de nașteri - așa am considerat potrivit, pentru că mi se părea că dincolo de ea se afla o mare taină, ce nu trebuia perturbată. Răspunsul a venit, însă, parcă de pe altă planetă.
- Ce cauți aici?, m-a întrebat răstit o doamnă, pe care, cu inocența de atunci, nu am reușit să o identific ca infirmieră, asistentă sau moașă.
- Am venit să nasc, răspund timid.
M-a măsurat din cap până în picioare și a continuat să se răstească:
- Cine ți-a zis ție că naști cu burta asta? Câte săptămâni ai?, m-a mai întrebat, neîncrezătoare.
- 39, am zis, cu vocea tremurând, întrebându-mă în gând dacă nu cumva am greșit și eu și ditamai doctorul numărătoarea.
- Serios?! Păreai mai mică, îmi aruncă printre dinți, dar în același timp mi-a deschis ușa să intru.
Nimic din ce era dincolo nu apăruse în închipuirile mele, bazate pe filme, cel mai probabil. Eram prima care avea să devină mamă din gașca de prietene, eram singura care vorbea de naștere naturală într-o lume a cezarienelor la cerere, eram complet nepregătită într-o epocă în care internetul era încă ceva exotic, iar informațiile zăceau încuiate în sertare.
Nu o să zic că a fost totul lin. Am învățat accelerat în orele care au urmat și anatomia nașterii și psihologia relației pacient-medic și sociologia spitalului de stat din România... O groază de lucruri, care mi te-au adus, într-un final, în brațe. Am simțit că am luptat una pentru cealaltă, dar că am câștigat. Cu răni, ca după orice bătălie, dar victorioase împreună.
Am plâns de bucurie, am cerut răspicat să te am lângă mine, cu toate că nimeni nu vorbea pe atunci, cel puțin nu la Filantropia, de rooming in, am numărat orele până la plecarea acasă, când aveam să fim nedespărțite.
Îți mulțumesc astăzi pentru toate lecțiile învățate atunci și de atunci și îți doresc să fii mereu victorioasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu