O poză făcută într-o dimineață din acest aprilie mi-a amintit de o alta, dintr-o dimineață de iunie, și de poezia de mai jos, pe care am moștenit-o de la cele care au fost mame înaintea mea în familia noastră.
Într-o zi la grădiniță
Ne sosește o fetiță
Nici prea-naltă, nici prea scundă.
Avea cozi, avea și fundă.
Ea părea ca alți copii,
Nu aveai ce bănui.
Dar la prânz de primul fel
Ea nu s-a atins defel
Și a-nceput pe loc să strige:
„Nu vreau supă că mă frige!
Nu mănânc spanac și pace!
Carnea-i tare și nu-mi place.
Orice-ați zice, nici în glumă
Nu mă ating de vreo legumă.
Și din toate și din tot
Am să gust puțin compot”.
Toți priviră către ea.
„Cine este și ce vrea?
De unde vine? Din ce lume?
De ce țipă la legume?
Ce i-o fi făcut spanacul
De-l gonește așa, săracul?
Și fasolea? Și salata?
Cine știe ce-i cu fata?”
Și s-au dus la colțul viu
Să-l întrebe pe scatiu,
Care a spus: „Nu știu!”.
Atunci, s-au dus la țestoasă,
S-o întrebe, s-o descoasă,
Că ea are ani mai mulți de-o sută
Și e tare pricepută.
Ea îi privește, îi ascultă,
Stă pe gânduri vreme multă,
Și într-un târziu le spune:
„Știu. Acum aveți în clasă
O fetiță mofturoasă!
Asta nu-i o noutate,
Dar e o treabă cu greutate,
Că mofturoși trăiau și atunci
Când bunicii erau prunci
Și purici cu-ncălțări de-oțel
Zburau sus, sus, până la cer”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu