Mă doare!

Mă duc la piață să fac cumpărături, nu ca să mă umplu de liniște și spiritualitate. Și totuși. Dacă aș scrie vreo teză de doctorat pe tema violenței domestice aș găsi aici exemple cu carul. În doar câteva minute am auzit așa: „Fii-miu are 4 ani și 8 luni. Nevastă-mea îl trosnește în fiecare zi, n-am ce-i face”; „Tu iei bătaie de la nevastă-ta cum iei banii acu’ de la doamna. De ce nu dai și tu?”; „Aia?! O bețivă și-o vagaboandă!”.
Primul gând e să te încurajezi spunându-ți că se întâmplă doar în familiile din alt mediu, cele sărace cum ar veni - la propriu și la figurat. Numai că exemplele mele continuă și în parc. Am văzut recent un cuplu care arăta absolut obișnuit, cu o fetiță de aproximativ 4 ani. Au plesnit-o de câteva ori la rând. Lara a văzut scena și a amuțit. Altă dată mi-a povestit că a văzut „o babă urâtă” care își bătea nepoțica. E clar de ce era urâtă, nu?
Nu-mi iese din cap imaginea unui tată pe care l-am surprins făcându-i educație băiețelului de 3 ani după ce îl luase de la grădiniță: „Dacă dă el, dai și tu!”.
Dar violența nu e doar fizică. Cea verbală mă îngrozește la fel de mult. Aud pe stradă părinți care își înjură pur și simplu copiii și îi amenință cu tot felul de grozăvii. Nu înțeleg de ce și nici nu știu cum să procedez. Sunt tentată să intervin, să încerc să le spun că toate astea se vor întoarce împotriva lor mai târziu. Pe de altă parte, fiecare își crește copilul cum crede de cuviință. Dar mi-e groază că acei copii vor fi la un moment dat colegii sau poate chiar prietenii Larei și ai Sânzianei.
Părinți sau bunici le spun copiilor „Răule!” sau „Obraznicule!”, etichete pe care aceștia le vor lua în serios și, desigur, abia atunci vor deveni cu adevărat răi, respectiv obraznici. Există și varianta mai subtilă a descurajării permanente a copilului, a dărâmării încrederii în sine a acestuia, practicată mai ales de bunici și bone: „Tu nu poți face asta că ești mic.”; „Stai, nu te duce acolo, că n-o să fii în stare să te urci singur.”. De asemenea, „N-ai voie!” și „Rușine!” sunt două expresii pe care eu am refuzat să le pronunț în fața Larei și la fel voi proceda și cu Sânziana. Cel mai amuzant mi s-a părut când în parc s-a găsit o tanti să-i spună Larei că n-are voie nu știu ce, iar ea nici n-a reacționat. Pentru că habar n-are ce înseamnă cuvintele respective. Metoda cauză-efect a fost foarte eficientă în cazul nostru și, probabil, a fost motivul pentru care niciodată n-a fost nevoie să ascundem prin casă lucrurile considerate periculoase pentru copii.
În fine, bine ar fi să fie doar situații din această ultimă categorie (deși, într-o lume ideală, și acestea ar trebui să tindă spre zero). Din păcate, în București cazurile de violenţă în familie au crescut într-un singur an cu 70%. De aici. Pe site-ul Asociației No Abuse, care a făcut publice datele, stă scris: „Copiii victime ale violenței domestice sunt predispuși să reproducă acest gen de comportament.”