S-a trezit cu chef de plimbare lungă. "Hai cu trotineta până la școală", mi-a zis. Timpul era cam la limită (distanța o facem cam în 25 de minute cu mașina, căci avem totuși de străbătut câteva cartiere bune...), dar de dragul statului cât mai mult împreună am acceptat. Tot n-am mai ajuns de mult la sală...
Am făcut rapid traseul în gând, astfel încât să ocolim arterele aglomerate și să ne și auzim pe drum când vorbim. Am făcut fix o oră, la capătul căreia eram amândouă cu resursele de energie epuizate. Dar... ne-am întrecut la viteză, m-a pus să-i povestesc din nou despre bunicul meu care creștea în grădină soiuri incredibile de roșii, am admirat magnoliile albe și roz, ne-am uitat cu atenție la niște flori căzute dintr-un copac despre care ea a crezut întâi că sunt animale, s-a bucurat să vadă narcise și zambile înflorite într-o curte, am povestit despre facultatea mea și despre Hala Matache, despre semafoarele cu semnal sonor pentru nevăzători și alfabetul Braille și câte și mai câte...
Pe dealul de la Cotroceni și-a dat drumul la vale și a strigat din toate puterile "Ceeee bineeee eeee!", apoi s-a oprit să vadă cât am coborât și a concluzionat singură că locuim într-o parte a orașului ceva mai ridicată decât cea în care se află școala...
Am obosit tare, dar am fost mai vesele și mai prietene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu